Him & I

Capitolul 20

-Abby...
-Da Drew. Am aflat. De ce nu mi-ai spus? Tot timpul ăsta te-ai folosit de mine doar ca să o faci geloasă pe verișoara mea? Tu auzi cât de stupid sună? Țip eu.
-Abby. Nu mi-am bătut joc de tine. Prima oară, recunosc, nu șimțeam nimic pentru tine, dar apoi m-am atașat, pentru ca ești o fată atât de simpatică și mi-ai fost alături în acest timp mai mult decât orice.
-De ce nu ai încheiat relația asta cu mine? De ce nu ai ales pe altcineva?
-Am vrut să fac asta după ce te-am cunoscut mai bine, dar nu am putut. Nu am vrut să fie altcineva.
-Nu, pentru că trebuia sa fie Amber.
-Da. Spune el sec.
El deja se plictisise de mine și de toate întrebarile mele. Pentru el eram doar o prietenă, care l-a ajutat când a avut nevoie. Am fost o proastă. Mi-am facut rău de una singură. Am crezut că într-un final, el își va da seama că eu sunt persoana potrivită pentru el, dar nu a fost așa. Am sperat și am sperat, dar totul a fost degeaba.
-De ce ai plecat așa de la spital?
-Am vorbit cu Amber. Am întrebat-o dacă mai simte ceva pentru mine, și dacă e vreo șansă să ne împacăm. Ea a spus că nu.
-De ce faci asta? De ce te mai ții după ea, dacă ți-a spus că nu te mai iubește?
-Pentru că...eu încă țin la ea Abby. Am iubit-o foarte mult.
-De aia ai condus atât de repde la spital? Mai mult pentru ea...nu pentru că eram eu speriată.
El nu spune nimic și își mută privirea în jos. Cum poate Drew să mai țină la ea. S-a despărțit de el și nici măcar nu ia dat un motiv bun pentru care a făcut asta. Iar eu stau în fața lui și plâng, doar pentru că m-a mințit.
-A trecut un an Drew. Un an. Continui eu.
-Și ce Abby? Tu ai fi putut să treci peste? Peste o relație de aproape 3 ani.
-Ești un nesimțit Drew. Mi-ai furat primul sărut. De fapt, mi-ai furat o grămadă de săruturi. Asta ar fi trebuit să o facă persoana care mă iubea, nu cea care se juca cu mine.
-Abby...
-A fost greșeala mea Drew. Eu te-am plăcut încă de la început. Am fost de acord cu această relație falsă doar pentru că te plăceam. Pe parcurs m-am îndrăgostit de tine, mai mult decât ai crede. Am plâns noapte de noapte, gândindu-mă ce ar trebuii sa fac că să mă iubești și pe mine cum ai iubit-o pe Amber. Am sperat că într-o zi îți vei da seama că sunt persoana potrivită pentru tine. Eu chiar am crezut că noi doi chiar am putea fucționa. Spun asta, iar el se ridică de pe canapea, moment în care îmi lipesc buzele de ale sale.
-Nu...Spune și se desprinde din sărut. Nu trebuia să se întâmple asta.
-Ba da Drew. M-am îndrăgostit de tine. De asta te-am lăsat să mă săruți. De asta te-am lăsat să mă atingi. Dar tu Drew, de ce ai făcut toate astea? Parcă nu trebuia să mă atingi.
-Crede-mă Abby. Am încercat, am încercat să nu mă îndrăgostesc de tine, dar nu am putut. Este imposibil să nu te îndrăgostești de tine, micuțo.
Un sentiment ciudat mă lovește în stomac. Drew s-a îndrăgostit de mine?
-Atunci de ce nu putem fi împreună? Spun eu, mai mult în șoaptă. Lacrimile curgându-mi în continuare pe obraji, iar nodul din gât accentuîndu-se tot mai tare.
-Pentru că eu nu mai știu ce simt Abby. O zi mă gândesc la tine, iar a doua zi mă gândesc la Amber. O zi râd cu tine, iar seara plâng din cauza ei. Tu nu ai nevoie de mine Abby. Eu nu vreau să îți rănesc sentimentele.
-La naiba cu Amber. Ce te face să mai ai sentimente pentru ea?
-Nu știu Abby. Nu știu. Nu pot să o uit.
-Dar de ce, de ce ai vrut relația asta falsă, cu ce te-a ajutat? Voiai să o faci geloasă.
-Nu Abby. Voiam doar răspunsuri. Credeam că ți-a povestit despre mine, apoi am realizat că de fapt tu nu știi nimic despre relația care a fost între mine și ea. Poți să mă condamni?
Pot să îl condamn? Până la urmă, eu m-am aruncat cu capul înainte, fără să mă gândesc la consecințe.
-Drew. Nu mă mai căuta, te rog. Să mă cauți atunci când știi ce simți. Nu vreau să te mai văd. Ți-ai bătut joc de sentimentele mele. Le-ai călcat în picioare pentru o fată care nu te mai iubește.
-Bine Abby.
Doar "Bine", atât are de spus? Eu nu pot să îl înțeleg, de ce încă se mai gândește la ea? Îi întorc spatele și plec din living. După ce ies din casă, fug spre casa lui Case. După ce intru o strig pe Alice, iar ea coboară repede scările și vine spre mine.
-Abby, ce s-a întâmplat?
O i-au pe Alice în brațe și o strâng. În momentul ăla bufnesc în plâns, nu mă mai pot oprii. Dacă Drew chiar o să mă lase, dacă o să creadă că s-a îndrăgostit de mine doar din cauza a ce am trăit. Nu se poate să îl pierd, nu se poate.
-Vreau acasă Alice.
-Bine, o să ne ducă Case.
Ne urcăm în mașină și plecăm spre casă. Pe drum am încercat cât am putut să mă abțin din plâns, nu vreau ca părinții mei să mă vadă așa. Ajungem în fața casei, îmi i-au la revedere de la cei doi, apoi intru în casă. Îi văd pe mama și tata în living, uitându-se la un film.
-Tată, te-ai întors acasă.
-Da scumpa mea. Tu ce faci, unde ai fost?
-Unde este Amber?
-Nu a vrut să mai stea aici, așa că a luat primul zbor și a plecat. Dar tu de ce nu îmi răspunzi la întrebare?
Eu fug lângă ei și îi strâng în brațe cât de tare pot.
-Eu și Drew ne-am despărțit.
Ei nu mai spun nimic, pur și simplu mă țin în brațe. Cuvintele nu își au rostul acum. Pieptul îmi arde, iar lacrimile apar din nou. Mă desprind din îmbrățișare și plec spre camera mea.
-Vreau să fiu singură zilele astea. Nu o să mă duc la liceu. Vă rog.
Ei încuviințează, iar eu urc repede scările. Intru în camera mea și încui ușa, după care mă preling pe ea, până ajung pe parchetul rece. Lacrimile curg încontinuu, nu știu ce să fac pentru a le oprii. Pe mine încă am hanoracul lui. Am și uitat. Mă ridic, mă dezbrac de el, rămânând doar în tricou, apoi mă așez în pat, ghemuită, cu hanoracul lui Drew la piept. Ce o să mă fac eu fără el? Închid ochii și adorm așa. Nu vreau să mă mai gândesc la nimic, vreau să dorm și să uit pentru câteva ore de tot. Știu că o să mă aștepte zile dificile.