Him & I

Capitolul 22

Îmi i-au privirea de la geam și o ațintesc spre plicul din mâna mea. Îl deschid și în el găsesc o scrisoare și o poză cu mine și Drew când ne sărutam. E poza pe care a tot insistat să o facem. Strâng poza la piep și oftez. De ce a trebuit să fie așa? Cine o să mă mai ducă pe mine să privesc stelele? Cu cine voi mai vorbii eu despre romanele de dragoste? A cui micuță o să mai fiu? O lacrimă mi se prelinge pe obraz, apoi mă uit pe scrisoare, unde scria:
"Iartă-mă micuțo. Dacă știam că aveam să te rănesc, nu aș fi început jocul ăsta niciodată. Am fost un egoist. M-am gândit doar la mine. Poate că te gândești că ar fi fost mai bine să nu mă fi cunoscut, să nu fi acceptat acest joc și să te fi îndrăgostit de mine. Crede-mă. Nu aș vrea să fie așa.
Mai știi când te-am întrebat de ce nu ai scris nimic pe prima pagină? Mi-ai spus că vrei să pui acolo o poză. Ți-am lăsat poza asta cu noi doi. Poate ai vrea să o pui acolo. Știu că e total greșit, dar aș fi fericit."
Mă prăbușesc în genunchi și plâng, dar chicotesc când mă gândesc că el mi-a spus că nu le are cu scrisul. Totuși...a scris pentru mine. Din suflet. Stau și mă gândesc la tot ce i-am scris eu. Sper să simtă prin acele cuvinte, tot ce am simțit eu.
"Am ales să îți scriu Drew. Am ales să îți scriu pentru că sunt momente când nimic nu vorbește mai tare decât un cuvânt mut, scris pe o bucată de hârtie.
Știi când ai citit din carnețelul meu albastru? Acolo am scris gândurile mele, referitoare la tine, dar nu cred că ți-ai dat seama de asta. Le-am transmis prin diferite citate sau versuri din melodii. Acum, însă, am ales să scriu folosindu-mă de cuvintele mele.
Nu ştiu de ce tot avem aşteptări multiple din partea celorlalţi.
Ne aşteptăm să fim iubiţi, avem pretenţia să fim înţeleşi, avem senzaţia că toţi ceilalţi îşi doresc şi ei lucruri similare cu ceea ce ne dorim noi din partea lor.
Poate sentimentele noastre au fost reciproce, însă finalul nostru, a fost o tragedie.
Și această amărăciune e uneori atât de mare încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dar nici n-aş fi suferit atât, dar de asemenea nu aș fi știut cum e dragostea adevărată.
Poate într-o zi aș fi întâlnit un băiat, dar ar fi fost o poveste cu un început comun. Pentru tine am plâns, gândindu-mă cum să fac să mă iubești. A fost doar o lună, în care deșii mă mințeam că este o relație falsă, între noi erau sentimente. Nu credeam că este posibil să iubești atât de mult o persoană, doar într-o lună.
Îmi repetam: nu-l iubesc, nu-l iubesc, nu-l iubesc. Deși știam bine că nu-i adevărat și că te iubesc mai mult ca oricând, fără să pot înțelege de ce.
Poate te gândești că regret ceea ce s-a întâmplat, dar nu este așa. Dacă aș putea să d-au timpul înapoi, aș alege oricum să mă îndrăgostesc de tine încă și încă odată.
Știi, timpul petrecut alături de tine este plin de momente pozitive și mi le voi aminti cu mare drag. A fost bucurie, au fost sentimente. Dar se întâmplă uneori că oamenii trebuie să se despartă și să meargă pe drumuri diferite. Să te iubesc pe tine, a fost un joc pierdut."
Mi-am pus toate sentimentele pe o foaie. O foaie pe care am vărsat lacrimi și pe care am scăpat suspine.
-Abby. Ce faci? Mă întrebă Alice în timp ce se ridică din pat și se îndreaptă spre mine.
-A plecat. Drew...a plecat. Tu înțelegi? El a plecat. M-am îndrăgostit de el și a plecat. Spun, plângând mult mai zgomotos.
-Șhhh...Gata Abby. Liniștește-te. El se va întoarce. Vei vedea.
-Și dacă nu se va întoarce?
-Abby...dacă nu se va întoarce îți vei reface viața.
-Alice. Eu îl iubesc. El mă iubește. Totuși...acum suntem despărțiți. Ce înseamnă asta? De ce viața e așa? De ce? Am vrut pe cineva în viața mea. Care să mă învețe ce e dragostea. Să mă facă fericită. Drew, a făcut asta, dar nu a rămas. Nu a rămas cu mine.
-Abby, el te-a făcut să verși multe lacrimi.
-Am văsat lacrimi și încă vărs. Pentru că îl iubesc, Alice.
-Gata Abby, hai să mergem în pat. Ai nevoie de odihnă. Te rog...
Nu mai spun nimic. Mă ridic și mă așez în pat. Îmi pun fotografia cu mine și Drew la piept și adorm.

Peste o lună

Mă foiesc prin cameră foarte stresată. Astăzi este ziua lui Drew. De la 00:00 mă gândesc dacă să îl sun sau nu. De dimineață îmi făcusem curaj să îl sun, dar când era cât pe ce să îl apelez, am renunțat. Nu vreau să îl tulbur, dar nu vreau să creadă că am uitat de ziua lui. A trecut o lună de când nu l-am mai văzut și nu am mai vorbit cu Drew. Îmi este atât de dor de el, de parfumul lui, de aroma de mentă combinată cu o tentă de valilie. Îmi lipsesc îmbrățisările lui, săruturile lui. Îmi lipsește el. După ce el a plecat, am suferit enorm. De abia dacă mâncam și nu vorbeam decât cu mama și Alice. Mergeam la liceu cu greu. Și acum sufăr, doar că am început să mă obișnuiesc cu durerea asta ce îmi arde pieptul. Am lipit poza cu noi doi pe prima pagină din caiețelul meu. Nu am de gând să o d-au jos prea curând.
-Abby. Hai la masă. Strigă mama din living, scoțându-mă din gândurile mele.
-Mamă, este weke-end. Lasă-mă să lenevesc, mănânc mai târziu. Strig eu din cameră.
-Am spus să vi la masă.
Mă ridic din pat și merg în bucătărie. Mă așez la masă cu toate că nu am poftă de mâncare. Mama îmi așează farfuria în față, iar tot ce fac e să mă holbez la ea.
-Abby. Ți-am zis că trebuie să mănânci. Nu începe din nou, te rog.
-O să mă duc la Case și Alice. O să mănânc acolo. Spun eu, iar ea oftează.
-Sigur?
-Da mamă. Spun eu, ridicându-mă de la masă, apoi ducându-mă în living. Mă așez pe canapea și o sun pe Alice.
-Ce s-a întâmplat? Mă întreabă ea.
-Ce faci?
-Doar ce a venit Case să mă ia de acasă, mergem la el.
-Vreau să vin și eu. M-am plictisit. Asta dacă nu vă stric planurile. Spun eu râzând.
-Vino nebuno, vino. Spune ea râzând.
-Bine, o să îl rog pe tata să mă aducă.
-Nu, te luăm noi, că tot suntem aproape.
-Bine. Spun eu și îi închid.
După 10 minute apar, iar eu mă urc repede în mașină și pornim spre casa lui Case. Când ajungem acolo și îi văd casa lui Drew, simt un nod în gât. Nu am mai fost pe aici de când a plecat. Ieșim din mașină și intrăm în casă. Eu și Alice ne ducem la bucătărie să facem popcorn, deoarece am stabilit pe drum că ne vom uita la un film, iar Case se așează pe canapeaua din living, apelând pe cineva și lăsând telefonul pe masă pe speaker. Înainte să intru pe ușa bucătăriei, aud o voce familiară. O voce căruia i-am dus dorul luna asta mai mult ca orice...

-----------------------------------------------------------
Bunăăă.
Vreau să menționez că scrisoarea lui Abby conține câteva fragmente luate după net, iar restul îmi aparțin mie.