Vince... și mai cum?

Capitolul 32 "Te poți întoarce"

           — Ești sigură că nu vrei să vii cu noi? Insistă tata, iar eu râd zgomotos. E ziua bunicii Mary, adică mama tatei, iar femeia aia mă urăște și eu pe ea, n-am de gând să merg ca să-mi strice finalul de săptămână. Ieri abia ce am ajuns din mica noastră escapadă și am o stare de fericire, nu las pe nimeni să o distrugă.

           — Foarte sigură, promit că o să am grijă de mine, le spun și îi iau pe toți în brațe.

                Până la urmă au plecat, iar eu am rămas complet singură, deși tata ar fi ales să stea cu mine l-am convins să meargă să-și petreacă două zile cu mama lui ca să nu regrete mai târziu având în vedere că bunica tocmai împlinea vârsta de optzeci și trei de ani.

                Am urcat până în cameră mea și m-am cățărat pe scara ce avea trepte late încât să nu mă dezechilibrez și pe care deja aveam obiceiul de a-mi agăța hainele purtate. M-am așezat pe ultima treaptă și m-am aplecat după acuarele. Aveam de gând să pictez o floarea soarelui, nu eram sigură că o să-mi iasă exact cum îmi imaginam eu, iar acum nu puteam să rup foaia și să o iau de la capăt, trebuia să fie perfect. Treceam ușor cu pensonul și mă abțineam să nu-mi tremure mâna. Aveam grijă la detalii, la umbre și la tonuri. Pictura m-a pasionat de când eram mică, dar nu era ceva serios sau să spun că am un talent deosebit. Desenam lucruri banale, flori, peisaje și unele obiecte, vedeam pictura ca pe un mod de relaxare.

             Mi-a luat în jur de o oră sau două, cu tot cu pauze, ca să termin desenul și eram destul de mulțumită de cum a ieșit. Era pur simplu o floare mai mare cu încă două mai mici lângă ea pe un câmp verde. Am coborât de pe scară și am coborât la bucătărie. Azi se pare că cerul a ales să plângă. Ploua torențial, fără tunete sau fulgere, îmi plăcea atmosfera, mă conducea într-o stare de visare și de somn. M-am întors spre peretele alb pe care erau scrise câteva mesaje, m-am încruntat când l-am citit pe cel al lui Noah "cea mai bună iubită". Am apucat markerul și am tăiat cuvintele. Am fost atât de credulă și nici eu nu-mi pot imagina cum am reușit, adică erau două săptămâni dispărute din mintea mea cum să mă îndrăgostesc așa rapid încât să accept. Nu cred și nici nu am crezut în dragoste la prima vedere, așa ceva nu există, există doar atracție fizică. Pentru că sinceri să fim fizicul contează, dar doar la început pentru că după ce te îndrăgostești de o persoană ajungi să-i iubești toate așa zisele defecte. Îi iubești nasul cârn, dinții strâmbi, greutatea în plus, părul de pe mâini, cearcănele și orice alte lucruri care sunt considerate defecte deși nu sunt.

                Mi-am făcut un ceai de fructe de pădure și m-am apropiat de fereastră. Priveam cum stropi mari de ploaie se zdrobeau de pământul ud și mă concentram doar pe sunet. Mii de întrebări și gânduri fără sens au început să prindă viață în mintea mea și atunci m-a lovit.

               Cine sunt eu? Care e scopul meu? De ce merit să trăiesc?

                N-ar fi prima dată când îmi pun întrebarea asta, dar niciodată n-am reușit să găsesc un răspuns. Și până la urmă cine era Josette Prudence Hall?

                 Fiica lui Mark Hall și Josephine Loud. Sora lui Byron și Rosie. Viitoare studentă la NYU la psihologie. Ce căutam la psihologie ? O altă întrebare foarte bună. Păi ca răspuns nici eu nu știu. Îmi plăcea materia asta, mă captiva și mereu mi-a plăcut să ascult problemele oamenilor și dacă pot să le dau și sfaturi, iar pe moment când am ales unde vreau să mă înscriu am ales psihologie. Și totuși chiar nu stiu de ce am ales acest domeniu având în vedere faptul că nu mă înțeleg cum trebuie nici pe mine câteodată .

               Mi-am urmat impulsul și am ieșit afară fiind îmbrăcată doar într-o pereche de pantaloni scurți roșii și un tricou alb pe care-l și murdărisem de acuarele. În doar câteva minute eram deja udă din cap până în picioare, dar cu toate astea râdeam și continuăm să dansez. Dacă m-ar vedea tata acum ar regreta amarnic că m-a lasat de una singură având în vedere că s-ar putea și să răcesc.

             M-am simțit apucată de umeri și trasă înapoi în casă. Spatele meu s-a lovit violent de ușă și un corp bărbătesc s-a lipit de mine simțindu-i respirația îngreunată pe creștetul meu. Se uita pe vizor și după câteva minute s-a despins de mine și atunci am putut să-l văd pe Vince. Purta un tricou alb prin care se vedea tot datorită faptului că era ud, o pereche de blugi negri și niște teneși Vans tot negri. Răsufla greu și trăgea puternic aer în piept. Părul său ud parcă-mi cerea să-mi trec mâinile neastâmpărate  prin el, dar firicelul de sânge care i se prelingea de la frunte m-a pus pe panică.

         L-am prins de mână și l-am tras până în camera mea, iar el m-a urmat tăcut. L-am îndemnat să se așeze pe scaunul de la birou, iar eu m-am dus să-i aduc niște haine curate din dulapul lui Byron , trusa de prim ajutor și un prosop din baie. L-am găsit privind la peretele cu mesaje, de ziua mea el a fost singurul care nu a urcat până aici ca să scrie ceva. Și-a dat tricoul peste cap și când a ajuns la pantaloni m-am întors cu spatele și mi-am pus mâna la ochi rușinată, l-am auzit râzând scurt, iar obrajii mei au luat foc imediat.

           —Te poți întoarce, spune și eu fac întocmai. Mă apropii de el și dezinfectez zgârietura din jurul frunții primind de la el un sâsâit scurt când spirtul a făcut contact cu rana.

             După ce i-am pus plasturele și am dat să mă îndepărtez, el și-a pus mâinile pe talia mea și m-a așezat în brațele lui cu picioarele în jurul trupului său. Eu păstram contactul vizual în timp ce lui îi mai aluneca ușor câteodată privirea în jos. Indignată m-am uitat și eu în jos și apoi am împietrit în brațele sale.

           La naiba tricoul meu alb era îmbibat în apă ceea ce-l făcea foarte transparent, iar eu nu purtam sutien!

____________________________________