Dark Paradise

Eu!

Cine sunt eu?

Cu totii ne-am pus intrebarea asta, dar oare cati dintre noi au si gasit raspunsul la ea?

Oare cati dintre noi nu isi cauta inca drumul, calea in viata?

Oare cati dintre noi nu asteapta inca acel lucru care sa le schimbe radical viata si care sa le arate care este adevaratul motiv pentru care s-au nascut?

Oare cati dintre noi nu asteapta inca, cu speranta, raza de lumina care sa-I salveze din intuneric, din monotonie, din nepasare, din ce inseamna viata lor acum?

Eu ma numar printre cei care inca mai cauta, rataciti, iesirea din "infern", caci asa se cheama paradisul negru in care traiesc.

Eu? Eu sunt fata timida, dar nebuna. Fata cuminte, dar cu minte. Fata cu capul pe umeri, dar perversa. Fata realista, dar ciudata. Fata care spune pe fata lucrurile care o deranjeaza, dar care nu le poate spune oamenilor in fata ce simte cu adevarat pentru ei. Fata care este inconjurata de o multime de oameni, dar care, printe atatea suflete, e tot singura. Fata care are vise marete, dar de multe ori indoielile ii pun stapanire pe suflet si cade din nou in depresie, in letargie, in disperare, dar care, cu toate ca ar fi in stare sa cerseasca ajutor, nu o face. Nu o face din cauza demnitatii, ar spune ea, dar de fapt e orgoliu si poate dorinta de a le dovedi celorlalti ca poate face totul singura, chiar daca asta nu este adevarat. Fata care tanjeste dupa iubire, dar care a suferit prea mult din cauza ei. Fata care ii iubeste pe multi, dar care nu este iubita de nimeni, cel putin asta crede ea.

Stiu, sunt ciudata, dar oare cati dintre noi nu au sintit ce simt eu acum?

Ma simt singura, chiar daca sunt inconjurata de oameni.

Ma simt neputincioasa, chiar daca am incredere in mine.

Ma simt parasita si abandonata, chiar daca am familia si prietenii alaturi de mine.

Cate stari contradictorii si ilogice, dar... totusi logice in sinea lor, completandu-se una pe alta exact ca yin si yang.

Cultura japoneza spune ca cele doua concept religioase reprezinta binele si raul si de asemenea binele care se ascunde in rau si raul din bine. Ilogic, nu? Dar totusi atat de logic si de clar.

De fapt, poate chiar asta e viata. Un cumul de intamplari fara sens, fara scop, dar care, intr-un final, condul spre ce vom fi noi in viitor. Poate tot ce ni se ofera acum, par decizii, actiuni si evenimente neimportante, dar care cu timpul vor ajunge sa ne marcheze prezentul, viitorul si poate chiar intreaga viata.

Cu totii ne simtim la un anumit moment singuri, abandonati, distrusi si cu totii ajungem intr-un final in depresie. Unii o constientizeaza, dar nu o arata din frica de a nu fi parasiti si de singurii oameni pe care ii mai au alaturi, iar altii o neaga, o reprima si o ascund adanc in sufletul lor.

Eu fac parte din prima categorie. Nu imi doresc ca lumea sa stie ce simt, ce gandesc. Atunci cand oamenii iti descopera slabiciunile profita de ele, profita de tine si atunci te simti si mai slab, si mai neputincios, si mai singur. Eu nu imi ascund "singuratatea" pentru ca imi este frica sa nu pierd ultimii oameni pe care ii mai am prin preajma, pentru ca acestea au plecat demult, parasindu-ma, acum fiind inconjurata doar de fantome vii, umbre umane, care ma urmaresc adancindu-mi si mai mult aceste sentimente. Eu imi ascund singuratatea pentru ca nu vreau ca oamenii sa-mi afle salbiciunile, temerile si dezamagirile. Nu vreau ca oamenii sa stie ca ma deranjeaza ce spun despre mine.

De cate ori nu v-ati pus intrebarile: Eu de ce sunt asa? Eu de ce sunt nefericit? Eu de ce nu ma pot bucura de viata? Eu de ce ma simt asa? De ce mi se intampla mie asta? Ce am facut eu gresit? De ce toti din jurul meu sunt fericiti?

Dar stiti ce? Fericirea celorlalti este doar o iluzie. Cu totii avem aceasta problema. Cu totii suferim de aceasta boala. Cu totii suferim de boala numita singuratate si cu totii ne dorim sa fim inconjurati de oameni. Stiu, acum poate ma contrazic singura, dar adevarul este ca noi, de fapt, chiar avem oameni in jurul nostru care ne iubesc, care tin la noi, care sufera odata cu noi, care se bucura cu noi, care incerca sa ne ajute, dar noi suntem singurii care nu le permit sa o faca.

Cu totii tanjim dupa atentia si compania anumitor persoane, dar de fapt, nu ne dam seama ca oamenii care tin cu adevarat la noi sunt chiar acolo, langa noi. Nu ii observam niciodata si mereu ii ranim atunci cand spunem " Nu ma intelege nimeni!", "Eu nu am pe nimeni, sunt singur!", dar cu toate ca noi nu ii recunoastem ca fiindu-ne "prieteni", ei nu pleaca niciodata. Ei sunt mereu acolo sa te sustina prin gesturi marunte, prin sfaturi si vorbe. Sunt simple cuvinte, dar sunt spuse din suflet, cu emotie, dragoste si pasiune.

Intr-adevar, nu-i putem deosebi pe cei care ne iubesc de cei care vor doar sa profite, pentru ca, cei din urma, stiu sa minta frumos facandu-ne sa credem in cuvinte, facandu-ne sa ne "vindem sufletul" pentru ai pastra alaturi si pentru ai uita pe cei care ne vor binele cu adevarat.

Poti face deosebiri, dar atunci cand ai experimentat destul, iar pana atunci iti inchizi sufletul si nu mai permiti nimanui sa intre in el, din frica de a nu fi iar ranit, parasit si uitat din nou si din nou si din nou.

Nu va cer sa-mi luati in considerare vorbele, in fond, eu scriu aceasta carte pentru a ma descarca de cumulul de sentimente si trairi cu care sunt incarcata, ca un bagaj de care nu pot scapa. Niciun capitol nu va avea legatura cu celalalt, dar toate vor avea in comun "povesti" despre viata. Sper ca macar unii dintre voi sa inteleaga cuvintele pe care le astern pe foi. Si de asemenea sper ca macar unii dintre voi sa incerce sa caute o scapare din "paradisul intunecat" in care traim.

In final am un sfat, putin cam dur ce-i drept, dar sper sa-l intelegeti: "In viata nu poti avea incredere nici macar in propria persoana, deoarece tu esti cel mai mare dusman al tau."

Va astept parerile. Pana data viitoare profitati de viata, nu o lasti pe ea sa profite de voi.