I can't help but want you (boyxboy)

Ziua 1

POV. Leo

Totul s-a întâmplat atât de repede, nici nu am realizat când nu mai țineam contul cu tot ce se întâmpla în jurul meu. Aveam impresia că dacă o sa mă uit în oglindă, o să observ cum totul se schimbă – chiar și eu, fără să fac nimic. Timpul părea că se scurge în fața mea, iar eu rămâneam pe loc, înecându-mă în amintirile trecutului. Viitorul părea atât de departe acum, dacă întindeam mâna, se îneca în întunericul din jurul meu.

Iar cu fiecare zi, întunericul mă cuprindea tot mai puternic. Se simțea viu, prezent și înfricoșător. Mă captiva ușor, dar nici nu realizam cum în fiecare zi, deveneam unu cu însuși bezna. Nu aveam lumină deloc în jurul meu.

Și nici nu era nimeni să mă tragă spre ea.

Simțeam că dacă închid ochii, acolo rămâneam. Iar dacă îi deschideam la loc, nu avea să fie nici o diferență. Doar eu, întunericul și gândurile mele. Uneori fără și ele.

Sufocându-mă în propria suferință. 

Când eram mic, credeam că iubirea este dulce. Precum mierea– îți oferă dependență și îți lăsa un gust dulce pe limbă. Poate uneori era lipicioasă, dar totuși poate era mai bine așa. Putea crea un adevărat dezastru, dar când știai cum să o mânuiești, era o operă de artă. 

Ți se scurgea printre degete, dar odată ce i-ai simțit gustul, era deja prea târziu. 

Te usca. Te topea. Te mânuia. 

Iar apoi am realizat cât de diferită este lumea de fapt, dar cât de multă dreptate am avut cu adevărat. Chiar ca mierea. Odată ce ai gustat-o, te-a lăsat dependent. Era obsesiv. Îți oferea impresia libertății. Impresia gustului dulce. Impresia puterii.

Te făcea să crezi că ai aripi. Te făcea să vezi doar cerul precum limita. Te făcea să crezi că poți respira sub apă. Și îți oferea atât de multă putere. 

Dar nimic dintre toate acestea nu erau adevărate. 

Dacă nu o pregătești bine, dacă nu ai grijă suficientă de ea și nici nu o alegi bine, putea să te omoare. Încet, cu fiecare lingură. Din interior. 

Până nu mai rămânea nimic din tine. 

Și chiar dacă pe unii îi omora, nu observau. Deoarece era dulce. Ca mierea. Păcat că ei nu știau cât de neprocesată era. Cât de nepregătită era. Cât de toxică era.

Cât de mult rău le făcea.

Iar când realizezi că te omoară, deja este prea târziu. Toate toxinele îți sunt deja în corp și tot ce a mai rămas, este să aștepți și să speri că poate va trece de la sine.  

Dar mai niciodată nu trece de la sine. Și doar mori, mai târziu sau mai devreme. Singur. Fără gustul dulce al mierii. 

În propriul întuneric.

— Este vacanță, nu te superi dacă am trimis-o pe sora ta la o tabără cu câteva prietene de-ale ei? M-am gândit că ar fi mai bine să fim doar noi doi, vocea lui Chris mă trezește din gânduri, iar eu tresar scurt.

Dau din umeri.

— Cât timp se distrează, este bine.

Răspunsurile mele erau seci și nici nu urmăream o continuare reală a conversației, iar cumva asta mă făcea să mă simt prost pentru Chris.

Îmi cobor privirea spre podea și mă uit înspre cârjele mele. Erau… ciudate, trebuia să le folosesc, deoarece nu știam absolut deloc cum să merg. Păruse atât de ușor, dar în momentul în care am reîncercat, aveam impresia ca propriul corp nu-mi aparține.