I can't help but love you (boyxboy)

3

reîntâlnirea.

— Huh? Pune întrebarea confuz.

Care erau șansele din lume? Simțeam cum stomacul mi se strânge dureros, iar buzele încep să-mi tremure. Doar înghit în sec și-mi strâng pumnul.

— Leo, tu ești ăla care-mi va lua interviurile? Întreb șocat.

— Desigur, domnule… murmură ușor derutat, dar nu spune nimic pe lângă. 

Clipesc apăsat.

— Nu… nu mă recunoști? 

— Desigur că vă recunosc, sunteți Wallace, pe dvs trebuie să vă interviez.

Răspunsul său veni repede de parcă îl pregătise deja.

— Sunt Chris, Leo, despre ce vorbești, mă încrunt.

— Dacă preferați să vă numesc așa.

Îmi las brațele să cadă pe lângă corp, privindu-l debusolat pe bărbatul din fața mea. Nu avea cum să mă uite așa de repede, nu? Era imposibil– era imposibil, eu m-am gândit la el în fiecare zi, iar el m-a uitat? Nu cred asta.

Nu vreau să cred asta.

— M-ai uitat deja? Acum 3 ani, chiar nu ții minte?

Își mută privirea.

— Prefer să nu vorbesc despre ce s-a întâmplat acum 3 ani, încă merg la terapeut pentru asta, îmi schițează un zâmbet mai mult forțat. 

— Îmi pare rău, dar nu cred că m-ai uitat. Nu cred asta, îmi încrucișez brațele la piept.

Luă o gură adâncă de aer.

— Haide să ne grăbim, chiar dvs ați insistat, îmi replică ușor inconfortabil.

— Stau aici până îmi spui că știi cine sunt. Și nu mă lua cu dvs.

— Vreau să uit de asta, îmi răspunde sec. Haide pur și simplu să trecem mai departe. Prima întrebare-

Îi trag caietul din mână și mă uit frustrat printre pagini. Ce rahat mai era și ăsta? Scrisul lui era haotic, deși îmi plăcea. Pe lângă avea câteva scrijilituri dezordonate.

— Tu astfel de întrebări vrei să-mi pui?

El își umezește buzele cu vârful limbii.

— Sunt întrebările de bază, este primul interviu, pentru un prim articol vrem informațiile principale. Plus că nu eu le-am ales, îmi răspunde dezinteresat.

— Dă-le dracului. Uite, fac o poză și îți trimit eu răspunsurile mai târziu. Vreau să discut cu tine, nu vreau să irosesc timp cu astea.

Nu foarte încântat îmi trage carnetul înapoi din palme, aruncându-mi o privire mai încruntată.

— Prefer să nu. Dacă o să-mi trimiteți răspunsurile mai târziu, atunci cred că nu mai are rost să tragem de timp degeaba și pot pleca, se ridică.

Îi apuc mâna și îi fac semn să se așeze. 

— Atunci facem cum vrei, întreabă-mă.

Roșcatul doar îmi aruncă o privire suspicioasă și-mi face loc să aștept puțin. 

Acum că mă uitam la el, deja nu mai era convins că era chiar el în carne și oase. Nu-l văzusem de atât de mult timp– acum mi se părea tocmai… ireal.

Era la fel. Poate puțin mai maturizat, trăsăturile fizice devenindu-i mai accentuate și chiar poate s-a înălțat puțin. Nu era nici acum mai înalt decât mine, dar se observă că a și muncit la corp, iar acum semăna mai mult cu un adult decât copil.