I can't help but love you (boyxboy)

11

Copii.

POV. Chris

Nașterea a durat mai mult decât m-am așteptat și deși poate în trecut relația dintre mine și Milena nu păruse cea mai bună, chiar fusesem îngrijorat acum. N-am mai fost prezent niciodată la una, dar nu știam că sunt chiar atât de stresante și periculoase. Soțul ei în schimb era de câteva sute de ori mai îngrijorat decât mine. Atât de îngrijorat, încât dacă ieși în hol, poți observa urmele în podea de la pașii săi— la cât s-a plimbat în cerc pe perioada nașterii. 

A încercat să fie pe parcursul nașterii în salon, dar a leșinat la prima urmă de sânge. Nu a fost chiar de bine, mai nu s-a lovit la cap, iar doctorii i-au recomandat să rămână afară. După a stat doar în hol, deși a fost toată perioada îngrijorat până peste cap. Milena nu era chiar singură, era mama sa cu ea, dar acest lucru nu prea îl ajuta pe bărbat foarte mult.

Doamne ajută că persoana de care-mi plăcea mie era un bărbat. Nu mi-aș imagina niciodată cât de îngrijorat aș fi dacă ar fi el pe patul din sala de operație. Nașterea putea trezi atât de multe probleme și am auzit prea des de cazuri în care femeile au murit din cauza sângerărilor.

Era un nu prea imens pentru mine.

Dar acum totul era bine. Milena, cel puțin după spusele medicilor, era într-o condiție stabilă și chiar dacă era încă slăbită, voia să-și vadă copii înainte de a se culca. Exact, copii, deoarece au fost gemeni. O fată și un băiat. Adorabil aș putea zice, încă nu i-am văzut foarte bine, dar știu ca peste câteva luni vor fi deja adorabili.

Am văzut deja cum arată copii abia născuți și nu îmi bag mâna în foc, dar toți copii abia născuți erau urâți, așa că probabil și cei doi erau acum. 

La asta m-am gândit prima dată când am auzit că nașterea era gata. Acum puteam vedea copii. În sfârșit. 

Puteam zice mândru că acum eram oficial nașul celor doi. Mă rog, voi fi la botez, dar era prima dată când eram așa ceva. Deobicei majoritatea îl alegeau pe tata, dar de data asta eram eu— iar acest detaliu îmi trezise un zâmbet pe buze. Eu cu Alysha de fapt, dar nu conta. Mă simțeam mai adult.

— Are ochii tăi, zâmbește bărbatul, privind copilul.

Milena chicotește scurt și zâmbește larg. 

Băiatul încă era sub grija asistenților, dar fata se pare că era într-o condiție mai bună. Deși nașterea a fost una decentă, s-au născut amândoi cu prea puțin sânge unul și celălalt cu prea mult sânge. Acum au mai reglat situația, dar situația lor era mai crucială. În special în cazul băiatului— el s-a născut cu prea puțin sânge, trebuia de văzut dacă corpul va reacționa bine.

Și fata era sub supraveghere, însă șansele de risc pentru ea erau mai mici.

Însă toți eram optimiști că totul va fi bine. Până la urmă era un spital bun, nu aveam de ce să ne îngrijorăm atât de mult.

— E frumoasă. Seamănă cu tine.

— Și până la urmă cum o va chema? Întreb curios, privind copilul.

Copii abia născuți mă sperie. Nici nu puteam înțelege dacă era fată sau băiat, chiar dacă asistenta ne-a spus că ea este fata.

Dar totuși privind-o, zâmbeam inconștient. 

— O, deja ne sperii cu întrebarea asta. Aveam o listă prin telefon, dar plănuiam să ne decidem sigur săptămâna asta. Se pare totuși că acești micuți adoră să ne întoarcă planurile pe dos.

— Trebuie să-i semene cuiva, nu? Surâde bărbatul și își întinde mâna înspre mânuța fetiței. 

Îi las pe cei doi să vorbească și ies din salon. Din spatele meu intrară și alte rude, astfel cei doi— adică trei mai nou, nu rămân singuri. Eram și eu puțin ostenit, fusesem luat prin surprindere cu toată nașterea asta, mai ales că simțisem că ambulanța venise atât de greu. Iar Milena fusese și ea de asemenea foarte speriată, mai ales că soțul ei era în orașul vecin. 

A fost destul de înfricoșător, nu mint, dar a trecut totul cu bine.

Îmi frec palma de gât, scoțându-mi telefonul din buzunar. Cam am plecat fără prea multe scuze, iar multe dintre întâlnirile mele au fost anulate pe ultima secundă. Nu-mi imaginez câte înjurături am primit— nu era nimeni să-i anunțe că eu sunt plecat. 

În fine, se mai întâmplă. 

Leo. Înghit în sec, simțind un sentiment adânc de vină în stomac. Fix când el venise am și plecat, mă simțeam prost. Chiar am vrut să-l văd, dar totul se întâmplase atât de brusc încât l-am lăsat cu ochii în soare practic. Nici nu am avut șansa să-l anunț despre ceea ce se întâmplă. 

Probabil a văzut ambulanța sau poate a vorbit cu cei de la recepție… cineva trebuie să-i fi spus că nu eram la birou, însă sper să nu creadă că am făcut-o în mod special.

Îmi scot telefonul din buzunar și pe lângă oricare alte notificări, observ și un mesaj de la Leo. "Totul e bine?" Mesajul său era simplu și mi-a fost trimis nu mult după ce am plecat de la birou. Oare i-au zis cei de la recepție ce se întâmplă? N-am idee sincer, dar dacă întreabă așa ceva— presupun că are vreo idee.

Zâmbesc oricum. Era un sentiment plăcut să știi că acum cuiva chiar îi păsa.

"Acum da:) scuze că am plecat :( și te-am lăsat singur" tastez răspunsul. Încerc să caut un emoji care să se potrivească, dar spre surprinderea mea, roșcatul apare instant online, apoi observ că mi-a citit mesajul. Înainte să reușesc să caut emojiul, ce păcat.

"Și cum a fost??"

"Înfricoșător. E prima dată când am văzut așa ceva. Cineva chiar a și leșinat"

"CE

E atât de rău??"

Plesnesc din buze. Nu am mai fost prezent la alte nașteri, nu am idee dacă la cât sânge a fost era normal, însă dacă au spus că Milena este într-o condiție bună— cred că nu era atât de rău.

"Nu știu, nu mă cunosc la de astea prea bine, însă cred că nu

Adică primele 24 de ore sunt cruciale și pot muri

Dar deja e bine să fii optimist:)"

Termin de tastat mesajul, iar deodată sora Milenei iese din salon și-mi face semn să intru.

— Vino să-l vezi pe băiat, este atât de adorabil. Un scump! Vor și să aleagă numele.

Zâmbesc și îmi strecor telefonul în buzunar, intrând în salon. O să vorbesc cu el puțin mai târziu.