I can't help but love you (boyxboy)

13

Leo.

Drept urmare, i-am pus pe mut notificările roșcatului și nu m-am uitat înapoi.

Mințeam, de fapt.

Verificam aproape în fiecare moment în care nu aveam ce face, iar faptul că îmi arăta "9+ new messages" nu știam dacă să o iau într-un mod bun sau rău. Până la urmă știrea a dispărut, iar apele s-au mai calmat puțin, dar acest lucru nu-mi putea revoca sentimentul de dezamăgire pe care îl aveam pentru el. Mă simțeam prost? Desigur. Dar până la urmă ce conta?

Doar am avut așteptări prea mari. 

Și oricum— ce voiam eu până la urmă? Șansele să ajungem împreună, mai ales cât timp el era cu altcineva, erau ale naibii de mici.

Oh, Doamne, de ce sunt atât de prost?

Mă scufund printre plapume, lipindu-mi brațul de frunte. Mă întrebam ce face? Poate chiar acum este cu iubitul lui. Și chiar dacă se presupune că eram supărat pe el, nu mi-l puteam scoate din minte.

Ce n-aș da să fie el acum cu mine.

Îmi aranjez confortabil perna și decid să caut ceva film la care să mă uit. Poate mă voi mai calma puțin după toată această nebunie. Îmi voi și luă gândurile de la tot ce s-a întâmplat, habar nu am.

Deschid televizorul și mă ridic în fund, trăgând tricoul de pe mine. Eram plictisit de moarte. Nu aveam nimic ce face mai bun, deși eram și foarte obosit.

Se aude soneria.

Îmi dau ochii peste cap și îmi mișc privirea leneș înspre geamul de afară. Nu puteam vedea pe nimeni, doar eram la etajul doi, dar voiam să mă asigur că nu am înnebunit.

Se aude din nou.

Acum clar era cineva la ușă. Cine ar mai putea fi? După calculele mele, din cei 3 oameni care chiar puteau fi la ușa mea: tata, Milena și Alysha, înseamnă că este tata. Alyshei clar nu-i ardea de mine, Milena era încă în spital cu gemenii, iar cu tata am vorbit după-amiaza— deși nu a zis nimic că ar vrea să vină la mine. Îmi spusese mai mult despre știrea aia, iar eu i-am zis adevărul. 

Soneria sună și pentru a treia oară.

Mă ridic leneș din pat și-mi dau ochii peste cap. Nu știu cum ar trebui să-i explic tatei de ce eram sigur, fără Alysha, însă dacă știa că sunt aici, dar nu "acasă"— mai degrabă locul acesta era acasă pentru mine— cred că avea vreo idee.

Îmi târâi picioarele până la ușă, privirea zburându-mi înspre ușa de la intrare. Din fericire, era vizibilă de aici sus, dar afară era deja prea întuneric încât să mai văd cine era pe geam. La naiba, cât urăsc că luminile de afara nu funcționează. Am și uitat să-i zic Milenei să trimită pe cineva să le repare înainte, iar acum nu mai am ocazia.

— Cred că poți intra și singur! Comentez nemulțumit, coborând scările și îndreptându-mă înspre ușă. 

Deschid ușa și înghit în sec încordat când realizez că nu era tata. Ci chiar Leo. Wow, lucrează universul repede se pare. Dar nu știu cât înspre favoarea mea.

Însă el era beat, aproape pierzându-și echilibrul— aproape făcând cunoștință cu podeaua de sub el, însă îl prind cât pot de repede. La naiba, cum a ajuns omul ăsta aici? Mai ales când era într-o astfel de condiție??? Abia putea merge pe propriile picioare!

— Pentru numele lui Dumnezeu, Leo, ce s-a întâmplat?! Murmur uimit și îl trag în brațe, încât să nu cadă din întâmplare jos.

Împing ușa cu piciorul și fac un pas în spate, el lipindu-și fruntea de umărul meu. Înghit în gol și iau o gură adâncă de aer. Oricât de frustrat mă făcuse mai devreme cu articolul ăla idiot, până la urmă el rămânea persoana de care fusesem îndrăgostit peste 3 ani. Și de care eram în continuare. Nu voi putea rămâne niciodată indiferent față de el— în special când apare dintr-un oarecare motiv beat la ușa mea.