I can't help but love you (boyxboy)

4

Doar o amintire.

POV. Leo

Iau o gură adâncă de aer și îmi scufund fața printre plapume. Nu știam ce să mai fac… cum să reacționez. Îl întâlnisem pe Chris! De ce pe el dintre toți oamenii din lume? Cu greu îmi mai păstram gândirea logică.

Când am auzit prima dată că trebuie să interviez pe cineva pe nume Christopher Wallace, mi se părea doar o coincidență că numele era asemănător. Nu i-am ținut minte numele de familie, iar Christopher pe lumea asta, există mulți. Nu am știut nici măcar o singură dată că Chris era o persoană atât de influentă și importantă— de unde aș fi știut? Când am fost angajat să interviez persoane importante, am crezut că am avut noroc, nicidecum că am găsit o șansă de a mă reîntâlni cu el. Știam că are ceva bani, nu se chinuia foarte mult să-i ascundă, dar îmi spusese doar că este ceva rudă îndepărtată de-a directorului. În mintea mea aveau maxim 2-3 afaceri mici, poate una medie— nu un imperiu. Părinții lui păruseră destul de modești atunci, nu sunt mentalist să-mi dau seama cine este cu adevărat.

Acum se explică cum a reușit atunci să mă salveze.

Dar nu se explică de ce încerca să rămână cu mine. Are tot ce își poate dori, cum de insista să mă aibă și pe mine?

Îmi strâng pumnii în palmă și las o gură adâncă de aer să-mi părăsească buzele.

Cine ești, Christopher? Parcă credeam că știu ceea ce era de aflat despre tine— dar acum nu mai aveam idee dacă măcar ceea ce mi-ai spus este adevărat.

Mă ridic în fund și îmi trag laptopul în poală, privind ecranul din fața mea. Trebuia să termin primul interviu de scris, dar toată informația era un haos. Nu voia deloc să-mi răspundă normal. Trebuia să scriu ce știam, dar nu mai știam nimic despre el.

Atunci când am aflat că cel căruia îi voi lua interviul va fi chiar Chris, am realizat impresionat cât de mică este lumea de fapt. Nu credeam că o să mai am șansa să-l întâlnesc vreodată, nu credeam că există măcar probabilitatea de a-l revedea pe el— dar se pare că nu totul merge întotdeauna după cum vrei. De fapt niciodată nu merge ceva după cum vrei.

Am vrut inițial să mă prefac că nu-l recunosc, mă rugam ca și el să nu o facă, dar era mai ușor de spus decât de făcut. Când l-am văzut, am realizat cât de mult am ținut la el și cât de mult o fac în continuare. Era un mix de sentimente și emoții greu de ținut sub control, mă simțeam copleșit de toate sentimentele mele față de bărbat. Revederea sa a fost un haos nu numai pentru jobul meu, dar și pentru sănătatea mea emoțională. 

Oricât de mult am fost pe la psihologi doar ca să trec peste trauma de acum 3 ani, el rămânea în continuare în mintea mea. Probabil pentru că el a fost singurul lucru frumos din perioada aia. Dar nu tot ce e frumos este și menit de a rămâne veșnic. 

Iar el m-a recunosc. Nu m-a uitat. Pentru el nu am rămas doar un străin. Și nici o amintire veche blocată într-un colț pierdut al minții.

Cel puțin asta am crezut.

Chiar dacă mi-a promis că o să ne reîntâlnim, nu m-am așteptat ca aceste cuvinte să fie adevărate. 

Privesc documentul gol de word deschis în fața mea. 

Nu-mi puteam găsi o scuză suficient de bună de ce am încercat să mă prefac că nu-l știu, deși am dat greș atât de lamentabil. Nu mai voiam să dau ochii cu el, chiar dacă eram obligat din cauza postului de muncă. Îmi era frică.

Îmi era frică că deși el poate nu m-a uitat, nu-i mai pasă acum. Nu-i mai pasă de mine. Nu se mai gândește la mine. Nici nu este convins de cuvintele sale din trecut. Îmi era frică că acele cuvinte spuse de buzele sale acum atât de mult timp— să nu mai aibă nici o valoare acum. 

Deoarece pe parcursul acestor 3 ani, doar cuvintele sale au fost cele care mi-au oferit putere. Au fost cele care la care m-am gândit atunci când mintea mea era goală. Au fost cele cu care m-am trezit în fiecare dimineață. Au fost cuvintele sale în schimbul coșmarurilor cu care trebuia să mă lupt— iar eu preferam acest lucru mult peste. 

Încă mai aveam bucata de hârtie scrisă din ziua aia când a plecat. 

Dar cred că acum nu mai valora deloc.

Privesc din nou documentul gol de word. Încercam să formulez interviul, dar nu ieșea nimic. Tot ce auzeam și tot ce puteam scrie era "aproape te-am uitat."

Chiar aproape m-ai uitat, Christopher?

Chiar am fost doar o amintire pierdută pentru tine?

Închid laptopul și iau o gură adâncă de aer. Era prea mult. Nu mai pot face asta acum. Aveam nevoie de o pauză.