I can't help but love you (boyxboy)

23

Reîntâlnire.

POV. Leo

Mă holbez în oglindă și lovesc ușor chiuveta din fața ei frustrat. Ce era mai diferit acum la mine? Mă holbam la propria imagine, privirea prelingându-mi-se ușor peste propriile caracteristici. Ochii, parcă erau la fel? Buzele— ce diferență erau? Poate ușor mai crăpate. Nasul la fel de subțire, nu văd nimic schimbat.

Și poate doar părul ușor mai lung, dar nici cu atât de mult. Sau poate era? Pentru mine nu era mare diferență. Nu știam ce văd alții. Mai ales alții care nu m-au văzut de acum 3 ani. De ce Chris a spus că m-am schimbat? Avea chiar un motiv să spună asta? Exista ceva ce nu mai era la fel? Acum lovesc și mai tare chiuveta furios.

Urăsc asta.

Urăsc asta.

Urăsc asta.

Chiar m-am schimbat?

Mi-e frică să mă gândesc la asta.

Îmi urăsc versiunea de 3 ani în urmă atât de tare, încât faptul că el— fix el dintre toate persoanele— a zis că este mai interesantă, mă ucide ușor pe interior.  Cu ce era mai interesantă? Cu ce naiba era mai interesantă? Faptul că fusesem pe jumătate distrus? Faptul că fusesem aproape consumat? Sau faptul că umblam mână de mână cu moartea?

Aș vrea să urlu, dar nu mai aveam puterea. Cu greu mă mai țin de chiuvetă încât să nu cad, deși brațele îmi tremurau. De ce doar la asta mă gândeam acum? De ce mintea acum îmi era plină doar și doar de el? Chiar aveam nevoie de el atât de mult? Îmi trec degetele prin păr, atenția rămânând pe figura din fața ochilor mei. Cu ce morții mă-sii eram mai diferit?

Drace, aveam nevoie.

Și aveam nevoie nu doar să știu răspunsul

Aveam nevoie și de el. 

Dar el nu era aici.

///

Revin acasă, dar în momentul în care observ o pereche de încălțăminte masculină necunoscută la ușă, o sprânceană mi de arcuiește. Nu părea deloc semn bun, iar acest lucru îmi displăcea enorm. Se presupune că Ava ar trebui să fie singură acasă. De ce avem invitați?

Arunc ghiozdanul pe podea lângă ușă și țopăi până mă descalț, înghițind în sec atunci când aud voci. Era o voce de bărbat groasă, iar acest lucru mă speria destul de tare, dar doar îmi umezesc buzele și intru în living. 

Bărbatul stătea cu spatele la mine. Era un bărbat chel. Se vedea că bătrânețea și-a spus cuvântul. 

— Oh, salut, Leo, mă salută roșcata. 

— Cine mai e și ăsta? 

Nu ezit prea mult din a pune întrebarea. El surâde, iar fata făcu contact vizual nesigură cu el. Chiar nu-mi plăcea asta deloc. Atunci bărbatul se întoarce spre mine, iar sângele îmi îngheață în vene. Mă opresc în loc, iar el îmi zâmbi scurt, făcându-mi stomacul să se strângă. Simt cum pumnii mi se încleștează. 

— Bună, Leo, zâmbi el larg.

— Pleacă chiar acum. 

— Leo, murmură Ava îngrijorată, dar nu îndrăzni să spună mai multe.

Bărbatul doar oftă lung și își ridică mâna în aer, în semn că preia el situația. Se ridică de pe fotoliu și ia o gură adâncă de aer– încă una. Eu îl privesc tensionat și sceptic. Ce naiba căuta EL aici? După atât de mult timp a realizat brusc că mai are și… familie? Era ultima persoană de care aveam nevoie în momentul acesta.