𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

1. Scrisoarea

     Era 22 septembrie 1959. Tocmai împlinisem treizeci și nouă de ani. Deja mă simțeam destul de bătrână, deoarece fiecare zi pentru mine, se simțea ca și când roua aurie de lumină, pe care o vedeai când îți deschideai ochii de dimineață, dispare într-o răsuflare. Nu exista nimic special în viața mea pentru a mă face să zic de fie care dată când mă trezeam: „Uite, încă o zi minunată plină de soare!". Bine, poate am exagerat un pic, dar în procent de 99% era cam adevărat. Acel 1%, de care multă lume se ferește zilnic, mă ținea în viață. Îmi ținea sufletul strâns, într-o sticlă subțire și firavă. Și se chinuia, și se chinuia din răs puteri să-mi țină gândurile din trecut la locul lor, ascunse profund în inima mea plină de cicatrici adânci, care încă sângerau.

     Cu siguranță, fiecare a avut durerile lui, amintirile lui, traumele lui, dar modul prin care ni le exprimăm, ne face ceea ce suntem în prezent. Nimeni nu a putut vreodată să se ascundă de propria persoană, nici dacă toată viața ar fi decis să se mintă pe sine.

     Poate majoritatea dintre voi știți că multe tinere, ajung să se căsătorească chiar și de la vârsta de nouăsprezece ani, lăsându-se de școală și de alte lucruri necesare pentru a avea o anumită educație. De cele mai multe ori, decizia nu stătea niciodată în mâna lor. Ele doar trebuiau să învețe cum să tacă din gură și cum să vorbească, atunci când li se permitea. Tot ce învățaseră până atunci nu mai conta. Ori se adaptau la noua lor viață, ori suportau ce era mai rău. Din fericire, nu și în cazul meu.

     Toate lucrurile pe care le făceam zi de zi, reprezentau cum sunt eu ca persoană. Nu doar lucrurile, dar și stilul de viață pe care îl duceam. Cu greutăți, cu experiență, cu probleme personale, încă nerezolvate.

*

     Cu ochii mari și treji, strălucind în iradia abia dezgolită de razele soarelui, mă uitam pe geamul casuței mele, izolată de tot ce înseamnă umanitate sau comunicare, așteptând să fiarbă apa pentru ceai. După ce mi-am turnat cu grijă ceaiul în ceașca de porțelan, am auzit un sunet ciudat. Geamul era larg deschis. Sunetul devenea din ce în ce mai intens. Semăna mai mult cu niște pași înceți și siguri, care călcau cu încredere pe frunzele bătrâne, abia căzute pe pământ. 

     La un moment dat, foșnetul misterios se oprise. M-am întors cu spatele pentru o secundă și m-am așezat la masă. Am început cu ochii închiși să-mi beau ceaiul. Inspiram adânc aerul lin de afară cu o melancolie inutilă. Așa am ținut-o timp de câteva minute bune, care aș fi dorit să nu se mai termine. În perioada aceea de liniște, nu mă mai interesa nimic altceva, nici măcar acel foșnet enigmatic și sumbru. Eram în lumea mea. Până când acel freamăt alarmant, răzbise în sfârșit să-și facă curajul, să apară și să dispară, chiar prin fața simțurilor mele.

     În acea clipă, am deschis ochii ușor. Pe pervazul lat al ferestrei se afla o scrisoare. M-am ridicat de la masă și am luat-o rapid în mâini. Cum vântul începuse să se întețească, am închis în grabă geamul. După câteva secunde, mi-am făcut curaj și am deschis cu grijă scrisoarea legată cu o fundă roșie-purpurie.
     „Josh?...", am spus eu cu vocea tremurândă. Acea scrisoare, era de la fratele meu...

     Am lăsat scrisoarea din nou pe masă. Nu îmi venea să cred așa ceva. Foaia se afla în fața mea, iar eu aveam privirea ațintită înspre ea. „Nu, nu are cum să fie el, te rog, nu!", mi-am spus în gând clărinându-mi tulburată capul și ținându-mi mâinile încrucișate. Gândul de a citi o scrisoare scrisă de către fratele meu îmi dădea fiori. 

  Am stat câteva secunde pentru a-mi reveni, apoi am început s-o citesc:

     Draga mea soră,

     Obiectivul principal al acestei scrisori, este acela de a-mi cere iertare. În trecut, am făcut multe greșeli. Știu că te-am rănit, nu doar în mod fizic, dar și în mod psihic. Am fost un om perfid, nemilos, iresponsabil. Am greșit. În continuarea vorbelor mele, tot ce îmi doresc acum, este să lăsăm trecutul la o parte și să ne împăcăm, ca doi adulți. Nu știu dacă mă vei ierta, pentru toate problemele pe care ți le-am creat sau dacă eu m-aș putea ierta vreodată pentru toate acestea, dar sper că-mi vei accepta următoarea propunere. Mâine, la ora 13:00, vino la reședința mea. Îți voi trimite un șofer, ca să te aducă. M-ar încânta extrem de mult privilegiul, ca tu Luna, să-mi cunoști familia. Te asigur, că nu vei regreta. 

     Vreau ca amândoi să o luăm de la capăt.

     Cu recunoștință, sincer al tău frate,
                                         Josh Walker

**

     Îndată ce am terminat de rostit acel ultim cuvânt, mintea mea a înlemnit, încă odată. Întreaga scrisoare reușise să mă tulbure, printr-un chip nefiresc. Ochii mei, ațintiți către cuvintele fulgerătoare, începuseră să plângă, fără lacrimi.
     Tocmai trecuse o oră. O oră plină de simțiri anormale. Nu voiam decât să se termine acel vis ciudat. Dar nu era un vis, era doar realitatea cruntă. Trebuia să mă adun numaidecât.

     Și am stat și m-am calmat. Timpul era apăsător. Cum se făcea, că fratele meu, îmi trimisese o scrisoare? După atâta vreme se trezise să mă contacteze, foarte ciudat. Ceva nu era în regulă. Dar pentru prima dată, decând mă cunosc, am luat decizia de a-mi ignora sutele de închipuriri pe care le aveam în cap. În scrisoare scria ca mâine, la ora 13:00, să merg la el acasă, principalul motiv ar fi fost cel de-ai cunoaște familia. Familia lui Josh. Parcă nu-mi venea să cred. Iar atunci am realizat! Aceea putea să fie șansa mea de a scăpa de singurătatea pe care am slujit-o cu o tăcere amarnică, atâția ani de zile.

     Am luat din nou scrisoarea în ambele mâini și am urcat scările din lemn vechi, care scârțâiau la fiecare pas, cu urme pline de praf. La etaj nu se afla decât o camera și o baie mică. În acea cameră, cu podeaua la fel de veche și uzată, se afla pe măsuța de noapte de lângă pat un stilou azuriu, o foaie albă-gălbuie, iar pe jos, o fotografie arsă într-unul dintre colțuri. Cu umblet prudent, m-am îndreptat către noptieră. Curios era faptul că acea imagine de pe podea îmi stiga numele. Trăgea din răs puteri de privirea mea, numai să ies din acel clișeu.

     Nu am reușit. Deși inima mea își dorea să încep un nou capitol al vieții mele, creierul nu era de acord. Am ridicat poza, m-am așezat pe marginea patului și mi-am spus: „Trebuie să o fac. Faptele bune nu vor veni la tine, dacă nu faci tu primul pas. Nu mai aștepta. Ai așteptat toată viața și uite unde ai ajuns. Fratele tău are o familie, tu ce ai? Fă-o Luna, fă-o! Ia foaia, ia stiloul și scrie!"

     Imediat, trecusem la fapte. În câteva minute, răspunsul meu era pregătit. Pentru ultima oară, am mai citit-o încă odată. Voiam ca totul să fie perfect. Deja se înserase. Mi-am luat repede pe mine un palton negru și lung, iar după aceea am iesit afară din casă cu scrisoarea. O țineam strâns într-o mână. M-am îndreptat către cel mai apropiat oficiu poștal, am lăsat corespondența cu adresa scrisă mic într-un colț și m-am întors acasă.

     Pe la ora 21:56, am adormit. După o jumătate de oră mintea mea m-a dus cu gândul departe. Atunci mi-am adus aminte de toate momentele petrecute alături de Josh: de când ne-au murit părinții, până când am luat-o pe drumuri diferite, vizualizând totul cu atenție, fără să omit vreun detaliu.