𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

13. Timpul

     Ce este timpul? Mereu mi-am pus această întrebare. Lumea nu m-a înțeles vreodată și nici nu o va face. Care lume? Câți indivizi? Că-i pot număra pe degete. Singurătatea nu mai exista de ceva vreme. Oh, dar și cât de repede pot trece 365 de zile, nu? Am stat afară, privind copacii ale căror frunze cădeau și creșteau chiar în fața ochilor mei! Ca un spectacol dedicat numai mie. La fel se manifestau și florile și păsările de pe cerul plin de nori maiestuoși. Totul s-a întâmplat cu fiecare clipire, cu fiecare mișcare a-mi propriului trup. A fost un spectacol fermecător, dar dureros. Anii au trecut, monotonia obișnuită a vieții mele a rămas. Întrebările? Au rămas într-un fel la mine, cum să nu, firește curiozitatea s-a pierdut de mult. Cu fiecare an trecut am început să simt o mică rușine față de ceea ce cred, față de mentalitatea pe care o aveam și încă o am, însă acum este mai cizelată, mai pașnică și mulțumitoare. Și nu am făcut-o pentru oamenii din jur, ci pentru mine, ca de obicei. Până la urmă, cine mai are asemenea superputeri ca și mine? Este ceva ireal, că nu am mai stat să mă strofoc pentru unul și pentru altul, doar ca să realizeze cum sunt de fapt, dar fără să mă înțeleagă. E ridicol, știam asta de mult. Oamenii sunt ridicoli în general. 

     În legătură de superputerile mele, dacă mi-aș permite să dau un exemplu: Vannesa, fiica cea de preț a dezmierdătorilor soți Walker.  Întâia dată când am văzut-o mi-a exprimat o neutralitate față de cele două personalități ale ei. Un copil confuz, influențabil. Dacă a crescut numai pe lângă tată, a preluat categoric personalitatea tatălui. Foarte amuzant. Cu Amely nu a semănat niciodată. De la ea a primit numai satisfacția sufletească pe bază de alint și răsfăț necondiționat. Și nici nu am uitat faptul că ea doar primește, că de dat ar fi o crimă. La cei nouă sau zece ani ai ei de pe atunci era inteligentă, nu zic nu, dar oare cu ce preț? Face nouăsprezece ani ca mâine, iar eu în tot acest timp mi-am mulțumit de nenumărate ori că nu am ajuns să-mi bag nasul unde nu mi-a fiert oala. Am lăsat în plata Domnului toate metodele exclusive ale tatălui de a o crește pe fată. De mamă nu mai pot vorbi, ar fi doar un alt subiect plicticos.

     Josh și Vannesa erau nedezlipiți. Expresia „Așa tată, așa fiică" a fost scrisă în special pentru ei, fără îndoială. Josh îi făcea toate poftele, iar Vannesa avea un obicei aiurea, de a da ordin la orișicine. Pur și simplu l-am considerat mereu de prost gust. Și doar pentru că am spus că nu mi-am băgat nasul unde nu mi-a fiert oala, asta nu înseamnă că nu am observat ce a fost de observat ani de zile. Așa zisele „observări" s-au văzut din totdeauna de la o poștă. Toată lumea le știa, toată lumea le vedea, dar nu își spuneau nimic în privința asta.

*

     Nouă ani. Atât trecuseră. Am avut senzația că am călătorit în timp, deși mie mi-a plăcut într-una chiar să cred că am făcut-o aievea. Anul 1968 nu îmi părea foarte real. O-i fi rămas blocată într-un vis? Probabil. Asta ce mai putea însemna, oare de bine, oare de rău? Ghinionul sau norocul meu la urma urmei. Era 23 august, ziua de naștere a Vannesei. An de an, petrecerile deveniseră din ce în ce mai „discrete". Cadourile, în schimb erau puține, dar „de valoare".

     În acel moment, mă aflam afară în fața conacului, tocmai lângă fântână. Nu știam exact ce făceam, în afară de a mă fâțâi dintr-o parte în alta. Când mi-am întors privirea către ușă, Vannesa a coborât scările de la intrare alături de Josh, ținându-l prudentă de braț. În spatele lor era Amely, care ținea în mâini câteva pungi cu cadori. Acel moment mi s-a părut un pic cam ciudat. Eram toți patru adunați în fața fântânii, fiecare aflându-se parcă în propia sa lume, până când Josh și Amely au spus împreună în cor:

     — La mulți ani, dragă! Ne bucurăm în fiecare zi că te avem, continuă Amely, ținându-și mâinile la inimă.

     — Cum au spus ei, la mulți ani, am zis eu.