𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

12. Atitudinea

     A doua zi, m-am trezit pe la ora 09:24, cu mintea tulbure, chiar dacă întregul meu corp părea odihnit. Afară era acel tip de vreme vicleană, atunci când soarele este pe cer într-un zâmbet, dar temperatura îți transmite cu totul și cu totul altceva. Până la urmă încă era toamnă. În cameră nu eram în stare să-mi aud decât răsuflul. Parcă ar fi dispărut toți oamenii de pe fața Pământului. Ciudat era, că în loc să îmi stârnească toată acea atmosferă un sentiment de singurătate profundă, în jurul meu plutea un adevărat simțământ de calm, de liniște și siguranță, în ciuda faptului de cele întâmplate ieri. Dar oare de ce? Aseară, când eram pe punctul să adorm, am avut un fel de viziune. Ar fi trebuit să fie de fapt un vis, dar într-un anumit moment, mintea mea uitase tot. Nu am mai avut acea nevoie disperată de a reanaliza fiecare detaliu, fiecare vorbă, fiecare mișcare. Poate mi-am dat cu ceva în cap, ca să pot să uit de toate acele chestiuni, fără să îmi dau seama. Cam aiurea. Îmi plăcea atât de tare abianța din jurul meu. Nu mi-aș mai fi dorit să ies din acea bulă caldă și primitoare. Păcat că lucrurile de acest fel nu le poți simți la nesfârșit.

     Când am ieșit din cameră, am văzut-o pe Amely. A urcat scările în grabă și s-a îndreptat spre mine cu pas sprinten.
     M-a îmbrățișat strâns, încercând să își țină câteva lacrimi în frâu.

     — Luna, îmi  pare atât de rău! Acum știu totul, mi-a spus Josh ce s-a întâmplat, a spus ea.

     Mâinile îi tremurau neîncetat. Privirea îi era în toate direcțiile. A oftat temătoare și m-a luat de braț.

     — Hai să mergem să stăm pe bancă, în grădină. Trebui să-ți spun atât de multe lucruri! a spus ea, oftând din nou.

     Când a început discuția, atunci am înțeles în totalitate. Astăzi de dimineață, cu mult înainte ca eu să mă trezesc, pe la șase și jumătate sau șapte, Josh a trezit-o pe Amely. Amândoi se aflau în aceeași cameră, cea pricipală. După ce a trezit-o, au ieșit pe balcon. Josh și-a aprins o țigară. Amely nu înțelegea încă ce se petrece, dar după comportamentul și atitudinea soțului ei, și-a dat seama că totul avea legătură cu spusele mele cu o seară înainte.

     — La început, continuă ea, nici nu a îndrăznit să se uite în direcția mea, să mă privească în ochi. El nu mă evita din rușine. Dimpotrivă, era foarte sigur pe el. Știa exact ce să zică și cum să zică, oricum tot pe mine a picat vina. Iar asta nu a spus-o Josh, ci eu. Eu, în mintea mea m-am învinovățit singură pentru ce a făcut, deși nu are niciun pic de sens. Fiecare vorbă pe care o scotea, fiecare propoziție pe care o pronunța, fiecare scuză de care-și bătea joc, toate acestea nu erau decât pălăvrăgeli care mă loveau din două în două secunde. Și când îl vedeam cât de dramatic și afectat părea, alături de acele cuvinte nevinovate puse laolaltă: „Pe asta nu mi-o voi ierta niciodată, gândurile mă omoară! Ce dracu m-a apucat? E numai vina acelei scorpii veninoase! M-a sedus cu spusele Diavolului! M-a vrăjit! Îmi vine să mă îngrop de viu, că mor de rușine! Mor! Am o soție, am o fiică, sunt un bărbat în toată firea! Degeaba! Totul este degeaba! Natura bărbatului mereu se ivește până la urmă, ce vrei să fac? Așa-i decând lumea! Ce, am eu teoretic vreo vină? Așa cum păsărilor de pradă le este predestinat să vâneze, așa și bărbatul! Ia-mi țigara din mână, că îmi vine să mă ard acum cu ea!"

     Cu cât continua cu spusele lui Josh, cu atât Amely începuse să respire greu. Mi-l și imaginam pe dobitoc. Un om lipsit de scrupule, fără nicio rușine. Iar Amely reîncepuse.

     — Eu eram cea care simțea rușinea, nu el! a zis ea, ștergându-și de la ochi o primă lacrimă amară. După ce a terminat... și făcu ușor o pauză... acel moment, dacă l-aș putea numi în acest fel, și-a stins țigara pe pervazul balconului, apăsând lung cu privirea către scrum, de parcă tocmai și-ar fi spălat orice păcat. Apoi se întoarse către mine cu brațele încrucișate și îmi spuse: „Așadar, draga mea, știu că tu mă iubești. Chiar nespus de mult, să nu crezi că am uitat. Acum, hai să fim serioși! Poți să mă dai afară din casă, să mă scuipi, să mă faci în toate felurile, dar numai atât. Mai mult nu se poate! De ce? Este foarte simplu. Oamenii în viață mai greșesc uneori, iar prin uneori pot să spun chiar mereu. Oamenii mereu fac greșeli. E natura omului, ce naiba! Iubirea ta necondiționată față de mine știe deja aceste lucruri și ori de câte ori ai încerca să le eviți, ele mereu se vor întoarce la tine. De ce? Pentru că acesta este adevărul. Iubirea nu este oarbă, ba din contră! Iubirea te ajută să vezi lucrurile așa cum sunt ele de fapt, pentru că nu ai cum să le mai schimbi. Ori mă ai pe mine, soțul tău, ori pe nimeni. Că dacă pe mine îndrăznești prin absurd să mă pierzi, atunci vei pierde și altele. Nu la fel de prețioase ca și mine, dar să zicem că ar intra în aceeași categorie. Of, scumpa mea soție! Prin ce necaz a trebuit eu să te pun! Nu mai are rost să îmi comunici vreo vorbă, că-i deja prea mult pentru tine. Haide, linișteste-te! Ai avut și tu treburile tale cu petrecerea fiicei noastre, iar de acel subiect chiar nu îndrăznesc să mă mai ating!"