𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

3. Promisiunea

     Pe data de 28 iulie 1938, aveam doar optsprezece ani. Îmi făcusem bagajele. Împreună cu Josh, ne pregăteam să plecăm de la orfelinat. Atunci, fusese pentru ultima dată când am auzit de măicuța care a avut grijă de noi.

     În timp ce ne luam la revedere, Josh punea mâncarea și zestrele în căruță, bunuri, pe care ni le dăduseră copiii de acolo în dar. Eram împăcată cu ideea de a părăsi în sfârșit orfelinatul. Nu mai era nevoie să mă gândesc în fiecare noapte: „Doamne, oare voi rezista în continuare aici? Te rog dă-mi un semn!" Oricât de multe persoane se aflau în acea încăpere, pentru mine nu avea nicio valoare. Tot în singurătate trăiam. În primii ani petrecuți în acea încăpere sumbră și posomorâtă, seară de seară priveam cerul. Îmi puneam o droaie de întrebări fără răspuns. De pe atunci, acele cicatrici ale inimii mele au început să sâgereze statornic. Și nu s-au mai oprit. Josh era și el rănit, fără îndoială. 

     Ne-am urcat în căruță și am plecat la drum spre satul natal al părinților noștrii, pentru a revedea căsuța unde am copilărit. Sufletele noastre nu știau unde să se ducă. Voiau doar să ne scape de durerea apăsătoare, ținută captivă ani de zile. Pe drum, mă tot frământa un gând, care nu mai dădea pace. Vremea de afară nu reușea să mă liniștească sub nicio formă, deși era un soare blând și călduros care bătea melodios peste părul meu cafeniu. Josh nu spunea niciun cuvânt. Era tăcut, ca întotdeauna. Până când și-a întors dintr-o dată privirea către mine și m-a întrebat:

     — Te simți bine, Luna? spuse Josh. Arăți de parcă te supără ceva.

     Nu aveam de gând să-l îngrijorez cu problemele mele.

     — Sunt bine, nu-ți face griji, am răspuns eu cu indiferență. De o singură rugăminte mi-aș dori să ți tu cont, odată ce ajungem acolo. Mi-am întors și eu privirea la el. Lumina puternică a soarelui îmi bătea intens în ochi, dar nu mă deranja. Poți ține o promisiune? l-am întrebat cu seriozitate.

     Josh făcu ochii mari, se opri timp de o secundă. Era nevoit să-și adune cuvintele.

     — Indiferent de ce se va întâmpla, promite-mi că-mi vei fii mereu alături. Promite-mi că nu mă vei lăsa la greu. Am nevoie să aud aceste cuvinte de la tine. Îți spun asta din sinceritate și iubire față de tine, fratele meu.

     — Promit! răspunse el fără nicio ezitare și-și puse un braț peste umărul meu, pentru a mă liniști. Nu îmi voi părăsi niciodată sora, care a avut grijă de mine când am avut cea mai mare nevoie!

     Mă calmasem, eram foarte mulțumită de răspunsul lui.  Nu-l mai văzusem pe Josh niciodată atât de entuziasmat. Avea o atitudine plină de energie, se luminase instant la față, la fel și eu. Ne aveam unul pe altul, așa cum s-au avut și părinții noștri, până la moartea cruntă.

*

     După toate acestea, am fost convinsă că mă pot baza pe vorbele lui și ne-am continuat drumul. Soarele începuse să ardă nemilos pe cerul albastru. Nici nu îndrăzneai să zărești vreun nor. Poate numai păsări, și ele grăbite, chinuindu-se să găsească câte o sursă de apă numaidecât. Drumul pietros te zgâlțâia. Caii căruței deveniseră din ce în ce mai obosiți. Erau însetați. Am coborât și am scos amândoi două butoaie cu apă rece. Până la urmă, trecusem peste toate cele grele.

     Într-o oră, eram acolo. Avusesem un drum lung, istovitor. Am lăsat căruța lângă casa veche din cărămidă tocită, cu geamuri sparte și cu ușa din lemn scorojită, care abia se mai ținea de balamale. La prima vedere poate că nu părea mare diferență, dar de îndată cum am intrat, deja-mi adusesem aminte de serile când mama ne spunea povești pentru a avea vise liniștite, iar tata ne învelea seara, cu păturile din blana de oaie.

     Am început să facem curat, să aranjăm toate lucrurile, să reparăm geamurile și ușa. Multă ambiție se afla în mâinile noastre. Nu stăteam la discuții. Totul trebuia definitivat. Lucrasem toată ziua și toată noaptea. 

     — Mama și tata cred că ar fi mândri de noi, spuse Josh după ce s-a șters pe frunte cu un prosop.

     — Sunt total de acord, îmi este tare dor de ei, am răspuns eu cu un suspin. Este foarte târziu, dar hai că mai avem puțin! și am continuat să-l încurajez cu fiecare mișcare.

     După ce terminasem, ne uitam unul la altul, mândri pe deplin de munca noastră depusă. La final, am admirat fiecare obiect lustruit și aranjat din casă. Eram plini de zgârieturi pe picioare și pe brațe. Respiram greu, dar ne simțeam împliniți.
     Am ieșit amândoi afară. De jur împrejur era beznă. Numai dacă stăteai întins pe pământul uscat plin de crăpături, ai fi putut vedea stelele care luceau deasupra ta. Stele grandioase, elegante, diferite, iar fiecare dintre ele avea cu siguranță o poveste minunată. Nici unul dintre noi nu mai ținea cont de ceasul inexistent, care se afla cândva în casă. Tot ce simțeam în întregime, era doar timpul pe care l-am petrecut împreună.

     Cu privirea îndreptată spre cer, îi puteam vedea pe ei. Părinții noștri. Cei care nu au mai apucat să ne sărute pe frunte, alături de dragostea lor nemărginită, în semn de adio pentru totdeauna. Niște oameni atât de simpli, cu un suflet atât de mare. Divinitatea măreață de deasupra noastră, ne „făcea cu ochiul" din când în când, prin pâlâirile nevinovate ale astrelor, care ne vegheau fără încetare. Puteai simți o armonie deplină, ce te mângâia ușor. Pacea mea interioară, era atotcuprinzătoare. Pentru prima dată în viață, în acel moment m-am simțit cu adevărat fericită, alături de fratele meu.

**

          „Ce frumos este cerul împodobit. Parcă-mi zâmbește. Nici măcar odată nu mi-aș fi putut imagina că voi ajunge aici. Îți sunt recunoscătoare Ție Doamne, îți mulțumesc că ai grijă de părinții noștri. N-au fost oameni perfecți, dar nici noi nu suntem și nici nu vom fi vreodată. Nimeni nu este perfect. Astea-s doar baliverne, vorbe goale, lipsite de onestitate. Totuși, mereu mi-am dorit să înțeleg un fapt. De ce persoanele de pe acest uscat vast, ajung să fie atât de oarbe, când ochii lor funcționează în totalitate? De ce ajung să fie lacome, când au o familie atât de duioasă în viața lor? De de se abandonează pe sine și de ce uită de unde au pornit, nu doar ei, dar neamurile lor, strămoșii lor? De ce Doamne? Noapte de noapte, timp de șapte ani, am avut coșmaruri. O fii oare vina mea? La început știam că nu a fost vina nimănui. Acum ce aș putea să doinesc. Nimic. De când mă știu, până acum, sufltetește, am fost pe cont propriu. Și aș prefera să mor, tocmai ca să pot afla, ce se întâmplă în mintea lui Josh. Numai pentru a-l putea ajuta și mai mult. Numai pentru a-mi da silința de o mie de ori mai mult, față de zilele, săptămânile, lunile, anii anteriori. Totul pentru el. Totul. Toată puterea pe care o voi mai avea vreodată, i-o voi da lui. Fratelui meu, pe care-l prețuiesc, Josh."