𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

14. Trădarea

     De câteva săptămâni bune, Josh era prins în afaceri, ceea ce era destul de suspect. De obicei, avea anumite întâlniri cu alți „oameni de afaceri", cam odată pe lună. În acele săptămâni a fost plecat aproape zilnic de acasă. Ceva nu-mi mirosea a bine. Mereu pe fugă, cu o servietă în mână, ba urca, ba cobora scările înainte să plece la ora 08:00. Îmi părea un pic nostim să îl văd așa, se comporta de parcă l-ar fi tăiat cineva dacă nu ieșea din casă la aceeași oră, de fiecare dată. Mi s-a întâmplat să îi aud conversațiile telefonice din biroul lui. Aceea, cred că era singura cameră în care nu am îndrăznit să intru. Recunosc, însă, am tras cu ochiul de câteva ori. De fiecare dată, vorbea la telefon cu un anumit domn Wilson. Păreau a avea o relație destul de apropiată. Atât de apropiată, încât să fiu nevoită, în acest caz, să nu mi văd de treabă. Nu erau conversații oarecare. Am și auzit numele Vannesei la un moment dat, ieșind din gura lui Josh, iar cu cât încerca să vorbească mai încet de după ușă, cu atât interesul meu de a afla mai multe creștea în grabă.

     Deși mi-am spus de nenumărate ori că nu ar trebui să mă intereseze problemele altora, în adâncul sufletului meu mă cunoșteam suficient de bine, încât să recunosc că mă interesează puțin mai mult decât aș spune. Până la urmă, toate se întâmplă cu un motiv, nu? În acest caz, cu siguranță. Josh ascundea ceva. Numai eu eram în stare să aflu cum stau de fapt lucrurile. Și nu aveam de gând să spun nimănui, până când nu eram sigură de dovezi.

*

     Era duminică. Săptămâna trecută, din spusele lui Amely, fusese groaznică. Josh era permanent îndârjit, brutal cu ea. Decât să își lovească propria soție, mai bine ar fi spart toată vesela din bucătărie. Găsea orice motiv, care nici măcar motiv nu era, doar ca să-și verse nervii pe ea și pe toată lumea. Spre surprinderea mea, pe mine nu mă lua vreodată la înaintare. Totuși, nu înțelegeam un fapt. Când stătea la birou, vorbind la telefon, totul era mulțumitor. Îl mai auzeam să facă și vreo două sau trei glume proaste cu individul respectiv. Cum ieșea din birou, tuna și fulgera. Dacă m-aș fi uitat printr-o așa zisă arhivă de muncă a lui, fără îndoială, nu aș fi găsit vreo diplomă a vreunui curs de actorie, iar cu asta am încheiat discuția. Pe mine mă cam evita, ca de obicei. Oricum, îmi făcusem un plan.

     Ca să nu mă arunc din prima, mi-am propus să-l urmăresc odată pe săptămână. După nenumăratele convorbiri telefonice, acele drumuri nu aveau să ajungă la un bun sfârșit, prea curând. La 08:00 dimineața, trebuia să plece. Se trezea de fiecare dată, în jurul orei 07:00. Instant am pus toate punctele cap la cap, dându-mi seama într-un final de rutina lui. Mergea cu mașina în jur de 30 de kilometri, către un cartier din apropiere. Auzisem de el de suficiente ori. Ce-i drept, zvonuri bune, nu. Acel cartier era cunoscut drept „cartierul afaceriștilor", după vorbele afaceristului principal. Mă durea mintea. În timp ce era plecat de acasă, puteam să îi cotrobăi prin lucrurile din birou, dacă simțeam că este absout necesar, deși ceva mă dădea înapoi. Niște gânduri de pază, poate. Puteam să cotrobăi peste tot, nimeni nu se lua de mine, chiar dacă aveam grijă să nu fiu văzută. Acela era, într-un fel, avantajul meu. 

     Așa că, într-una din zile mi-am luat inima în dinți și am intrat în birou. Atmosfera era sinistră, de parcă fiecare colțișor era musai pictat numai în nuanțe de cenușiu. O cameră nu atât de spațioasă pentru a înghesui douăzeci de inși, dar suficient de încăpătoare pentru a cuprinde ideile unui smintit. Cum am intrat, am dat cu ochii de o masă de lemn dur, brun și un scaun oarecare. În dreapta se afla o fereastră înaltă, iar în spatele scaunului , un dulap întins pe toată suprafața peretelui, plin de tot felul de cărți și documente. Pe masa respectivă nu se afla decât o lampă cu gaz, un stilou și o agendă. Am închis bine ușa camerei și am cotrobăit prin agenda lui Josh, încercând să găsesc ceva folositor ideilor mele. Nu mi-a luat mult. La sfârșitul agendei, pe ultimele trei sau patru pagini, erau notate toate orele, toate întîlnirile, tot programul lui din săptămânile respective. Totul era scris mic, înghesuit și dezordonat. Erau atât de multe detalii, încât aveam senzația că le-a scris, pentru ziua în care își va pierde memoria în întregime. Avea cam aceeași rutină.