𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

16. Gândurile

     Alergând cât mă țineau picioarele, am nimerit într-o pădure. Nu-mi mai simțeam brațul, mâna fiindu-mi plină de sânge.
     M-am așezat pe o piatră, sprijinindu-mă cu capul de un copac, închizând ochii...

     „Oh Doamne, spune-mi te rog cu ce am greșit în această viața? De ce eu? De ce nu altcineva? De ce mă las mereu manipulată de unii și de alții?
M-am săturat...de tot. Dacă asta îmi este soarta atunci, o voi accepta, dar în același timp, există un lucru pe care nu îl pot lăsa așa...
Încă mai am foarte multe întrebări legate de ce s-a întâmplat la vilă. Unde au dispărut ceilalți? De unde veneau Josh, Amely și Vannesa?
După toate acestea...nu cred că voi mai primi un răspuns."

     M-am ridicat de pe piatră. Neștiind unde să mă duc, am mers prin pădure.
     În timp ce mergeam, în fața drumului văzusem un mic orfelinat. Ciudat era că, acest orfelinat, mi se păruse neobișnuit de familiar, dar cu siguranță coincidențele se mai întâmplă.
     Imediat ce am ieșit din pădure, am bătut la ușă.

     — Bună ziua doamnă, spuse o măicuță, aveți nevoie de ce-DUMNEZEULE CE S-A ÎNTÂMPLAT CU BRAȚUL DUMNEAVOASTRĂ? Intrați repede în casă, să vă bandajez.

     — Vă mulțumesc din suflet pentru ajutor, zisem eu.

     Când am intrat, măicuța m-a dus într-o cameră unde se aflau patru paturi și niste dulapuri cu medicamente.

     — Așează-te pe primul pat, iar eu voi căuta chiar acum niste bandaje.

     Scotocise cât scotocise până când reușise să găsească un sul mic cu bandaje.

     — Așa, sper că ți-e mai bine acum, zise măicuța, după ce terminase de bandajat.

     — Chiar îmi este mult mai bine, vă mulțumesc din nou.

     — Dacă nu te superi draga mea, îmi poți spune și mie, cum de s-a întâmplat acest incident? Doar dacă vrei tu.

     — Nu, nu am nimic în potrivă. Dar vă avertizez că povestea e destul de lungă.

     — Draga mea, nu contează cât de lungă este povestea. Voi sta aici cu tine și te voi asculta.

     — Sunteți foarte amabilă.

     După o oră de povestit, măicuța nici nu mai știa ce să zică. Când i-am spus numele meu, aceasta a rămas înțepenită pentru o secundă.

     — Vai, Luna Walker...tu și fratele tău, dumnezeule! Nu aș fi crezut niciodată că Josh, va putea ajunge în halul ăsta.

     — Ce vreți să spuneți?

     — Tu și Josh ați copilărit aici, de când părinții voștri au murit. Sora mea, va luat aici, deoarece erați prea mici ca să stați singuri.

     — Orfelinatul? Acesta este? Dar nu are cum, ar fi trebuit să fie și fabrica de unde lucrau mama și tata.

     — Fabrica a fost desființată după ce s-a produs explozia.

     — Oh...înțeleg, se pare că orice are un sfârșit, nu-i așa?

     — Draga mea, evident că orice are un sfârșit, dar nu orice sfârșit se poate termina într-un mod fericit.

     — Știu, dar este posibil să simți că toți sunt împotriva ta, când tu de fapt, nu ai făcut nimic rău?

     — Cum să nu, se mai întâmplă și accidente.

     — Dar dacă nu este vina mea, de ce sunt eu pedepsită?

     — Ehh, uneori o singură persoană poate face mai multe decât crezi, iar Domnul decide pe mai departe, cine merită să fie pedepsit și cine nu.

    — Dar dacă, persoana aceea-ți este apropiată?

     — Orice este posibil, de aceea, nu putem avea mereu încredere în oricine, deoarece aparențele înșală.

     — Da, aveți dreptate...

***

     După ajutorul primit de măicuță, am decis să raman la orfelinat. Nu mai avea niciun rost să mă întorc înapoi acasă, deoarece acolo...mă simțeam deja ca acasă.