𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

15. Minciunile

     Tabloul ororii fusese pictat. Ochii mei îl analizau temeinic, sufocați de mii de sentimente pătrunzător de neclare. Nu înțelegeam nimic. Absolut totul îmi era neclar, dar în același timp știam bine ce se petrece. Nu puteam să pricep de ce? De ce acum, în acel moment? Conacul fusese nimicit. Dacă priveam de la mare distanță, aș fi crezut că este un conac abandonat, pe un teren distrus din cap până în picioare, de jur împrejur.

     Îmi revenisem un pic în fire. M-am apropiat de conac, lăsând cărarea încurcată în urma umbletului meu, acum imprecis. Tufișurile fuseseră rupte din rădăcini, copacii de asemenea, cu frunzele și florile aruncate și împrăștiate haotic. Măreața fântână ședea în fața mea, lipsită de apă și de viață. Unele ferestre ale conacului erau sparte, în special cele de la etaj. Altele erau doar crăpate. Privindu-le, nu observam nimic altceva decât pură brutalitate. Cioburile voluminoase de pe pământ mă nelinișteau teribil. Cu capul aplecat către ele, reflexia distorsionată mi-o puteam vedea, pierdută. Ușa principală era larg deschisă, de parcă m-ar fi poftit înăuntru fără probleme. Soarele era complet înghițit de norii vicleni și fumurii. Fiecare parte a împrejurimii în care mă aflam aducea mai mult a scenă de teatru. Scenă de teatru bine pusă la punct, pentru a-i putea face pe anumiți spectatori să inore actorii ieftini puși la dispoziția dumnealor.

     Servitorii, cameristele și vizitiul intraseră în pământ. Bucătăria era și ea vandalizată. Cu frigiderul deschis, alături de oale, tigăi, tacâmuri aruncate, farfurii, cești sparte și ciobite. Cioburile farfuriilor erau mai mici, încărcate cu pură violență. Perdelele din sufragerie se mișcau plăpând în adierea vântului, ca și când ar fi vrut să scape din acea încăpere. Tapițeria fotoliilor din sufragerie fusese ciopârțită, iar canapeaua retezată. Pe covor vedeam pete, dintr-o ceașcă de cafea spartă, neterminată.

     La etaj, camera mea era de-a dreptul devastată. Cosmeticele mele (cosmeticele mele!) deveniseră țăndări, pernele cu penele scoase pe dinafară. La fel era și în restul camerelor, cu excepția uneia. Biroul lui Josh. Ușa biroului era deschisă, iar cum am pășit în interior, mă cuprinsese o mânie de nedescris. Acea înverșunare mă cuprinsese de-a întregul. Îmi confirmase absolut tot. Toate scrierile din agenda nenorocitului aveau acum sens. Fiecare cu câte o însemnare, mai ales o singură pagină de prin mijloc.

     „Cum am putut să nu iau în calcul acea pagină? Era pusă perfect, pentru a mă induce în eroare. Din cauza scrisului lui neglijent am crezut că nu mai avea rost să-mi bat capul, dar acum ochii îmi reamintesc, ceea ce mintea mea, atunci ignorase. El a pus totul la cale. Pentru ce? Cu ce scop? Să mă atragă într-o capcană? Ce treabă o avea Vannesa cu toate acestea? Amely sigur nu știe nimic. Acea pagină făcea referire la o rescumpărare? Sau era revanșă? Numele Vannesei era scris în dreptul acelui cuvânt. E implicată și ea fără îndoială, cel mai probabil fără voia ei. Mai scria ceva în acea pagină. Căsătorie, șantaj, datorie, soluție, plan. Datorie? Plan! Nu-mi vine să cred! Ticălosul naibii!"

*

     De afară se auzeau niște pași și un fluierat. Am coborât cum am putut pe treptele ruinate și m-am repezit către ușă. Erau Josh și Vannesa. Josh părea să fie dintr-un alt film, dar cu același scenariu pe masă, pe care îl cunoștea pe de rost. Cu o față, aparent, senină și cu ochii satisfăcuți de priveliștea izbitoare din jurul său, privind-o ca pe propria lui capodoperă. Vannesa îl ținea pe Josh strâns de braț. Față de ochii haini a-i tatălui, ai ei întruchipau două orbite tremurânde, istovitoare. Ceea ce încerca Josh să mascheze sub expresia feței, Vannesa îl dădea de gol. Era însă, obligată să joace după cărțile lui.