𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

4. Problemele

     Cât ai clipi, deja trecuseră cinci luni de când ne mutasem înapoi în casa copilăriei noastre. A trebuit să suportăm multe greutăți. Frigul de afară se întețea cu fiecare suflu de speranță. Luna noiembrie nu dădea pace nimănui. Din fericire, reușisem să ne luăm niște haine groase din timp. Dar cu cât se făcea mai rece, cu atât ne era mai greu să găsim provizii de mâncare necesară, pentru a ne satisface nevoile. Problema era că, încă de când ne mutasem înapoi în satul natal al părinților noștrii, eu si Josh încercasem din răs puteri să ne găsim un loc de muncă. Din păcate, totul a fost în zadar. Indiferent în ce domeniu doream să muncim, nimeni nu ne ajuta. Satul era mic, iar majoritatea oamenilor erau bătrâni. Nu puteam să facem nimic, numai să rezistăm. Aveam cunoștință că ne-ar fi fost imposibil să trăim în așa hal, până la nesfârșit. Josh fusese din totdeauna puțin mai rezervat pe acel subiect.

      În continuu, am încercat să-i explic anumite lucruri. Nu intenționa să mă asculte. Când a văzut că nu-și poate găsi un serviciu, a renunțat și nu a mai dorit să încerce. Deși, mereu aducea vorba de bani și se plângea zilnic de drumurile pe care era nevoit să le parcurgă, pentru a lua câte o pâine. Mergea până la mama naibii, iar când se întorcea, nu mai avea niciun chef de vorbă. Mie, adesea, îmi zicea să stau acasă, deoarece praful n-avea cum să dispară de la sine.

     Începuse să facă pe „bărbatul". Își pusese în cap o atitudine, care pe mine, mă scotea din sărite. Firește, nu arătam nimic, doar fierbeam în tăcere. Un singur an mi-a trebuit până să mă satur de tot. Lunile treceau neînchipuit de greu. Noiembrie, decembrie, ianuarie, până în februarie. Patru luni întregi, pline de probleme. Devenisem șocată în totalitate. Timp de patru luni, am fost nevoită să îndur comportamentul fratelui meu. Mintea mea, începuse într-un fel să-l perceapă ca pe un străin. Mă durea, teribil de mult. Și nu-mi conveneau toate acele lucruri. Doream să scap din acea existență groaznică. Stăteam în fiecare noapte afară, pentru a-mi ordona gândurile, care țipau un calvar de emoții în interiorul meu.

     „Este real? Sigur nu este un alt coșmar? Cum se poate? Este februarie, ce se întâmplă? Te rog, spune-mi că o să se termine curând. E prea mult. Pe Josh, nu-l mai recunosc. De ce? De ce el? Ce am făcut? Anul trecut era diferit. Da, țin minte, când ne-am întors aici. Era iulie. Un an și opt luni, atât a trecut. Dar mă întreb, eu, oare, chiar atât de rapid se pot schimba persoanele de lângă tine? Sau o fii doar o chestiune de timp? Sunt derutată, nu am habar de ce aș putea face. Josh nu mă lasă să vorbesc. Crede-mă, am încercat! Ce s-a întâmplat cu el, chiar atât de dură-i realitatea? Greutățile în viață, uite că pe acestea le pot înțelege, dar persoanele de lângă tine, cu care ți-ai petrecut întreaga viață, să ajungi să le vezi ca pe un om necunoscut? Am făcut ceva greșit? Nu uita, faptele nu vor veni la tine, dacă nu faci tu primul pas. Haide, Luna, fă-ți curaj. Asumă-ți acel risc de care te ferești. Ce s-ar putea întâmpla?"

*

      Eram la jumătatea lunii februarie, iar noi doi începeam să nu ne mai înțelegem nici măcar un pic. Am tot încercat să dau vina pe lipsa excesivă a odihnei sau pe cea a proviziilor minime de hrană necesară. Știam adevărul. Zilnic, trebuia ca Josh să găsească câte un motiv de ceartă, crezând că totul s-ar fi rezolvat ca prin magie, deoarece amândurora ne era greu. De fiecare dată când reușeam să mă uit în ochii lui, vedeam o droaie de lăcomie înfiorătoare. Ochii-i erau tulburi. Îl pierdusem.

     — Ascultă-mă, nu cred că o să pot s-o mai țin așa prea mult timp, spuse Josh dărâmat psihic. Nu avem unde munci, suntem vai de capul nostru! Uită-te în jur! Am senzația că ție pur și simplu a început să-ți placă să trăiești în așa hal! contiună el gesticulând haotic.