𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

8. Revederea

     De când eu și Josh o luasem pe drumuri diferite, desigur, că nu mai auzisem nimic de el și nici el de mine. Totuși, nu înțelegeam cum de a putut să devină așa de bogat? Adică, la cât de zgârcit a fost în trecut, din tot ce mi-a zis șoferul, a sunat mai mult a non-sens.
     În același timp, mai realizasem încă ceva, dacă Josh a dus o viață bună și plină de bogăție, atunci de ce ar mai avea nevoie de mine? Sau dacă nu a fost el cel cu ideea de „împăcare"? Aveam așa de multe întrebări.

     Sănătatea mea mintală începuse să mă îngrijoreze. Toate acele dureri de cap insuportabile se întâmplau zilnic. Poate din pricina certurilor din trecut, a violenței, traumelor în general. Privirile retrospective pierdute de demult, treceau prin fața ochilor mei ca un uliu de pradă gata să mă atace. În realitate, clipele puteau ține ore întregi, iar atunci nu-mi mai simțeam corpul. Nu mai eram o persoană. Sau dacă eram, eram una defectă, insolită.

     În drum spre reședința fratelui meu, la orizont, am zărit în depărtare pe un deal de un verde intens, un conac alb. Trecuseră trei ore și jumătate. Aerul din jur devenise diferit. Nimic nu părea real. Era un aer scump, pe care nu oricine l-ar fi putut mirosi, iar eu ar fi trebuit să mă simt de parcă un înger mi-a întins o mână din ceruri. Cel mult, la început fix așa am băgat de seamă.
   „Livada de pomi fructiferi Josh Walker", asta scria pe un panou mare din apropiere. Sub acel scris, mai era trecut un an, pe care nu apucasem să-l prind cu privirea. Cu cât ne apropiasem, cu atât începusem să simt un gol mare în stomac.

*

  Într-o secundă, gata, eram acolo! Mi-am scos bagajul, și am ieșit din mașină. Conacul era imens, de un alb strălucitor, alături de alte nuanțe de gri-deschis. Tot acel loc era înconjurat de copaci de diferite mărimi, tufișuri perfect aranjate de jur-împrejur, care formau un fel de gard și câteva flori plăpânde. În fața mea, se afla o fântână arteziană superbă, cu o apă cristalină, imaculată.
     Din conac a ieșit prima data, o doamnă, îmbrăcată cu un costum alb, alături de o fustă medie cambrată. Avea un păr blond de un auriu rece, ochi treji și albaștri, purtând o pălărie mare, împodobită cu flori și pene ușor argintii. În spatele ei, se afla o fetiță brunetă, de aproximativ nouă ani și în final, el. Josh avea un costum negru cu o cravată roșie. Nu putea să arate mai egoist decât nimeni pe lumea asta.
     Se îndreptă spre mine cu brațele larg deschise și îmi spuse:

     — Draga mea soră, bine ai venit! Mă bucur să ne revedem, chiar observ că ești într-o dispoziție foarte bună! spuse Josh cu un zâmbet larg pe față.

     — Și eu mă bucur să mă aflu aici, sunt recunoscătoare.

     — Minunat! Îți fac cunoștință cu scumpa mea soție, Amely.

     — Sunt atât de încântată să vă cunosc în sfârșit! spuse ea zâmbind.

     — La fel.

     Făcuse câțiva pași înspre mine și mă strânse în brațe ca o fiică, care nu-și mai văzuse mama de ceva vreme, iar apoi o luă pe fetiță de mână.

     — Vannesa, spune salut!

     Fetița cu părul castaniu stătea încruntata. Se uita la mine, fără a rosti vreun cuvânt.

     — Este doar puțin timidă la început, spuse Amely.

     — Nicio problema, spusem eu.

     — Așa, acum că am terminat cu prezentările, hai înăuntru! zise Josh frecându-și mâinile.

     Înainte să-și termine toată propoziția, Amely interveni.

     — Stai dragă! De ce să o grăbim? Uite ce vreme frumoasă este acum afară! Hai mai stai puțin pe loc, ia zi drăguță, îți place ce vezi? zise ea, aratând cu mâinile prin jur.

     Poate nu eram eu obișnuită cu persoanele extrem de bune și chiar nu doream să judec pe cineva de la prima întâlnire, dar cu siguranță nu m-ar fi deranjat să mă așez puțin și să beau un ceai. Până la urmă nu a fost cine știe ce.

     — De când am văzut conacul, am știut că acesta va fi un loc minunat!

     Iar din acel moment, începuse Josh să povestească de cele mai inutile lucruri posibile: de vecini, de câinii vecinilor, de câte femei de serviciu are conacul și tot așa. 

     — Hai să îți arătăm ce este prin jur, urmați-mă vă rog! spuse Josh.

     Designul conacului nu era nici prea pompos, dar nici prea firesc. Parcă toate se aflau exact unde le era locul, numai eu nu. Păsările ciripeau mândre printre copacii distinși. La prima vedere, aveam senzația că totul era prea frumos ca să fie adevarat, iar în timp ce stăpânul casei ne plimba și ne învârtea prin fiecare colț de afară, eu nu mă puteam abține să nu-mi activez propriile gânduri, pentru a nu mă mai simți atât de singură.

     „Măi să fie, omul ăsta! Acum parcă mă simt vinovată că, din păcate, cu mintea nu sunt în preajmă la prezentările lui interminabile. Și, totuși, chiar ar trebui să mă simt în acest fel? Simt că o cam dau în nesimțire și nu-mi place, ce naiba e în neregulă cu mine? Atât de indiferentă pot să fiu?"

     Amely avea o atitudine veselă, ca și când nimic negativ nu i-ar fi stat în cale, fiind gata să ți sară numaidecât în ajutor. Deținea ceva unic, într-adevăr. Chiar dacă Josh încerca să armonizeze alături de ea, nu îi ieșea. De Vannesa nici nu mai zic. În viața mea nu văzusem un copil lipsit de atât joc și duioșie. Comportamentul fetei mi se părea chiar îngrijorător, dar cine eram eu să-mi dau cu părerea? La urma urmei, acea copilă era nepoata mea.

**

     Lucrurile se mai liniștiseră, cât de cât. Turul exteriorului tocmai ce se terminase. Soarele falnic de după-amiază începuse să ardă. Deodată, Josh le spuse lui Amely și Vannesei să intre în casă, deoarece dorea neapărat să discute și cu mine, între patru ochi. Ne-am așezat pe o băncuță de lemn, sub frunzele  unui copac situat în spatele curții conacului. Speram ca toată acea conversație care urma, să fie una constructivă.

     — Așadar, începuse el încrezător, cum ți s-a părut turul?

     — Minunat, ce pot să zic.

     — Mă bucur să aud asta. Crede-mă că-ți va plăcea la nebunie aici. O să vezi, că în câteva zile vei uita de tot și te vei simți mai bine ca niciodată!

     „De tot? Cum adică de tot?"

     — Sunt absolut sigură de asta, am răspuns eu cu o anumită reticență.

     Josh suspină cu un mic zâmbet pe față. Sigur avea multe lucruri în cap. Eram confuză. Începuseră să îmi treacă prin minte tot felul de întrebări, care îmi puneau orice gând pozitiv la îndoială și nu-mi permiteam să mă deschid în fața nimănui, până nu știam cu exactitate că nu va urma vreo consecință nesăbuită.

     „I-auzi Luna! Dacă îți întinde o capcană? Dacă dorește să te păcălească? Dacă va fi la fel ca în trecut? Veți ajunge să vă certați, oare? Chiar vrei să-i dai o șansă, să ai încredere în el? Ce încredere? Tu poate știi ce-i încrederea, dar el știe? O fi învățat ce-i asta? Mă îndoiesc! Nici măcar o scuză cumsecade nu ți-a dat, că ce a scris atunci pe hârtie e nimic! Nu se pune, asta înseamnă că nu e un om asumat! Și, în cele din urmă, altă opțiune n-ai! Haide, începe o nouă viață! Aruncă-te în lac! Riscă! Haide...Haide!"

     — Haide Luna, dă-mi voie să te conduc înăuntru! spuse Amely, ieșind din casă și luându-mă de braț, lăsându-l pe Josh în urmă.