𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

9. Discuțiile

     Când am intrat în conac, Amely m-a servit cu un ceai într-o ceșcuță cochetă, cu flori, pictată în culori vibrante. Imediat cum intrai pe ușă, în față erau scările cu detalii dichisite, ușor aurii, iar în dreapta se afla o sufragerie voluminoasă, deschisă și aerisită; cu fotolii, mese și canapele cât vezi cu ochii. În stânga sufrageriei, se afla bucătăria, alături de sala de mese.

     După prima gură de ceai, Amely începuse să mă întrebe despre așa zisa mea „viață minunată" și alte lucruri. Începuse să devină destul de vorbăreață, dar într-un fel, nu mă deranja.

     — Îți place ceaiul, dragă? Este cel mai bun ceai verde pe care l-am băut vreodată. Unchiul meu se mai ocupă, de asemenea și cu plantele medicinale în vestul țării, zise Amely râzând.

     — Interesant, este foarte bun ceaiul.

     — Știu, știu! Tatăl meu vitreg, are o livadă întreagă de măslini în sudul Italiei. Incredibil, nu crezi?

     — Cum să nu!

     Își aranjă rapid fusta și continuă.

     — Așa, gata despre mine! Hai să vorbim acum despre tine.

     — Nu cred că este nevoie, am spus eu pe un ton stângaci.

     „Ce ar trebui să-i zic? Uite, am venit și eu din depărtare, ieșind din căsuța mea, alături de toate traumele și amintirile, pe care soțul tău mi le-a dăruit în cel mai frumos mod. Cine știe, poate le vom recrea cândva, știu eu?"

     — Ia spune-mi, cum este casa ta?

     — Casa mea? Este o casă simplă, clădită în cea mai mare parte din amintirile neprețuite ale părinților noștri, nimic mai mult.

     Luă o gură de ceai, cu o față de parcă i-ar fi fost așa milă de mine.

     — Foarte frumos, dragă! Ai vreun animal de companie?

     — Din păcate nu.

     — Oh, îmi pare rău. Țin minte, acum doi ani, când i-am cumpărat Vannesei de ziua ei un alt porcusor de guineea, pe lângă, ceilalți șapte pe care i-a avut! spuse Amely.

     — Șapte? Dar ce s-a întâmplat cu ei, au murit?

     — Da, săracii de ei! Tu ai vecini prin preajma casei tale?

     Cel mai evident lucru pe care îl observasem de când am început să discutăm, a fost modul ei de a trece atât de rapid de la un subiect la altul. Conversațiile lungi nu prea păreau punctul ei forte și începuse să devină puțin plicticos. Oricum, nu aveam cum să nu continui conversația.

     — Din câte știu eu, nu cred.

     — Păi și, nu te simți singură? zise ea ușor în șoaptă.

     — Nu chiar. Adică, de obicei, făceam câte un drum până la brutăria matușii tale și mai vorbeam uneori cu ea.

     — Aaa da, chiar uitasem de asta! Apropo, îți mulțumesc tare mult, că ai ajutat-o cu, ce s-a întâmplat atunci, cu nu știu ce client sau ceva de genul acesta, continuă ea, ținându-mă de mână pentru o secundă.

     — Nu-i nicio problemă, mereu îmi place să ajut!

     De nicăieri aparu Josh, cu un teanc mare de cadouri. Toate erau de diferite forme, mărimi și culori. Parcă unele mai îndrăznețe ca celelalte. 

     — Dragă, reamintește-mi și mie, te rog, unde trebuia puse cadourile pentru ziua Vannesei? spuse el chinuindu-se să le țină.

     —  În sala mare! Ai grijă să nu te rănești, mai bine puneai pe altcineva să le care.