𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

7. Drumul către conac

     Următoarea zi, am auzit un ciocănit în ușă. M-am uitat pe geam și am văzut o mașină cochetă, albă și decapotabilă, care stătea în fața casei mele. Să fi fost șoferul? Ciudat era, ca în prima scrisoare primită de la Josh, scria ora 13:00. Era 11:20. Când am deschis ușa, în fața mea se afla un bărbat îmbrăcat într-un costum negru, căptușit cu fire aurii.

     — Bună ziua doamnă, sunt șoferul dumneavoastră! spuse el.

     — Bună ziua, am spus eu puțin nedumerită, v-a trimis Josh, nu-i așa?

     — Corect! Totul este pregătit!

     — Stați puțin, în scrisoarea primită de fratele meu, spunea că va trimite pe cineva la ora 13:00, acum s-a făcut 11:22. Nu înțeleg, ce se întâmplă?

     — Oh, presupun că dumnealui a uitat să vă scrie înapoi! răspune acesta politicos.

     — Să-mi scrie ce anume?

     — Ieri, a fost atât de ocupat cu treburile sale importante, încât a uitat să vă întrebe dacă ați fi de acord cu ideea de a vă lua cu mașina cu câteva ore mai devreme.

     — Înțeleg. Eu oricum îmi pregătisem lucrurile de ieri, așadar nu cred că ar fi vreo problemă.

     —Încă odată, îmi cer scuze pentru inconveniență!

     — Nu vă faceți griji, mă duc să-mi aduc valiza.

     — Desigur, cum doriți! Voi aștepta afară.

     Mi-am luat valiza, am verificat dacă toate lucrurile sunt în regulă, iar după aceea am urcat în mașină. Scaunele erau din piele de un maro deschis, ciocolatiu. Era o mașina elegantă, fără cusur.

     — Dacă o să vă fie foame pe drum, aveți lângă dumneavoastră un coș cu mâncare, spuse șoferul regând oglinda mașinii.

     — Mulțumesc, dar mai am o întrebare, cât de lung va fi drumul?

     — În aproximativ două-trei, ore vom ajunge cu bine la reședința dumnealui.

     Și am pornit la drum. Era un aer răcoros, care parcă-ți trecea prin oase. Ajunsesem printr-o clipire pe un drum larg, înconjurat de copaci în culori ruginii. Din când în când, mai cădea câte o frunză pe pământ. Însă nu ajungea să facă acel contact veșnic, așa, dintr-o dată. Călătoria ei era cu suișuri și coborâșuri, pline de stupoare. Acel moment, când nu știm niciodată ce va urma.

     Vântu-mi mângâia alin părul, iar tot ce se afla în jurul meu mă fascina, ceea ce mi se părea cam absurd. Trebuia neapărat să ies din strarea mea comună de comfort. Dacă priveam în sus, cerul nici nu părea că se află acolo. Aveam impresia că-i șters. Nu era nici alb, nici albastru, era mai degrabă de un gri spălăcit, ca într-o zi monotonă de iarnă, alături de o ninsoare ușoară. Nu simțeam foame, sete, discomfort, capul îmi era gol, dar îl controlam ca pe un bolovan, încercând să-i găsesc un punct fix, stabil. Ca și când m-ar fi luat somnul, cu ochii deschiși. În absența gândurilor, eram puțin mai liniștită. Numai privirea-mi era peste tot. Era o tăcere deplină. În afară de motorul mașinii, altceva nu mai auzeam.

*

     Sosise un prilej la care merita să-i dau măcar o șansă. Desigur, șoferul era angajatul lui Josh. Am vrut să văd, prin absurd, dacă puteam să obțin câteva lămuriri în legătură cu el.

     — Nu vă supărați, care este ocupația domnului Josh? N-am mai vorbit de multă vreme și nu prea știu nimic despre dânsul.

     — Oh! Domnul are un conac foarte mare. De asemenea, este proprietarul celor o sută livezi de pomi fructiferi din tot cartierul. În tinerețe, a fost agricultor! Acum, a devenit cel mai bogat om de acolo!

     „În tinerețe" și ce mai tinerețe a avut! Cine știe ce o fi făcut pe atunci. Cu siguranță, Josh era „putred de bogat". I se îndeplinise mult doritul vis. Acum trăia numai în lux, avea servitori, mașini scumpe și alte bazaconii. Eram în stare să mă aștept la orice.

     — Ce faceți doamnă, sunteți în regulă? spuse șoferul dintr-o dată.

     — Da, da, da, puțin amețită, dar sunt bine. Cât mai avem până la conac?

     — Aproximativ o oră!

     Am făcut o pauză și am continuat întrebările.

     — Și, am început eu, cum este conacul? Pun pariu că-i frumos acolo.

     — Aveți perfectă dreptate! Peste tot, când ajungi pe moșia dânsului, e numai lux! Sunt precis că o să vă placă și cine știe, poate veți rămâne acolo! Ce-i mai frumos decât să vezi o familie reunindu-se?

     Nu mă gândisem atât de serios la presupusa „reuniune" a familiei, doar la faptul că-mi voi vedea fratele după ani și ani, dar cine a pomenit ceva de vreo reuniune? Era un adevărat paradox. Fără doar și poate, toate persoanele de la conac știau că voi veni curând. Așteptam o primire destul de „călduroasă", ca după un lung duș rece.

**

     Într-un fel sau altul, de când mă știu, am fost mereu o fire destul de sarcastică, iar când mă nimeresc în momente de acel fel, la un moment dat, nu-mi mai permit să mă iau în serios. Am senzația că-mi bat joc, poate uneori chiar o fac. Cel mai enervant, este atunci când simt că pot lua peste picior unele persoane, dar ele nu au voie să mă ia pe mine. Că altfel ce corectitudine ar mai fi, că nu a fost niciodată. Din cauza ironiilor mele, care apar în cele mai nepotrivite ocazii, dacă nu-mi convine ceva, se vede pe fața mea (dacă mă cunoști), deși urăsc să recunosc acest fapt. Ar fi urât să-mi las ego-ul să mă controleze. Ar fi foarte urât. M-aș considera o femeie arogantă, plină de ea, impertinentă, nesuferită.

     Pe tot parcursul drumului către conac, am și uitat de coșul cu mâncare, aproape invizibil, de pe bancheta din spate, unde mă aflam. L-am așezat în poală. Când l-am deschis, numai privind micile preparate, începuse să mă ia o poftă enormă. În coș, se afla în partea din stânga, o plăcintă cu carne de vită tocată și o salată de brânză, asezonată cu brocoli, iar în dreapta, o chiflă de mărime medie și o pungă cu dulciuri. Printre preparate, se afla și o sticlă de gin autentic.