17. Un nou început?...

75 7 3
                                    

     Trecuseră doi ani, decând decisem să rămân la orfelinatul unde am copilărit eu și Josh. În fiecare zi, le dădeam ajutor măicuțelor, având grijă de copii. Eram îndrăgita de toți.
     Nu conta, cât de urâtă era vremea de afară sau ce fel de lucruri se întâmplau. Copiii mă vedeau ca pe o adevărată mamă, dându-le o educație și o viață cât se poate mai fericită.

     — Luna, ne poți spune te rog, o poveste? spuseră aceștia.

     — Sigur, de ce nu? Ce poveste doriți să vă citesc?

     — Nuu, vrem ceva diferit, spuseră copiii.

     — Diferit? Hmm...

     — Cred că știu eu ce ne vei putea spune! zise Melody, o fată roșcată de doisprezece ani. Povestește-ne despre trecutul tău, sunt sigură că trebuie să ai niște povești interesante!

     — Melody, știi foarte bine că nu-mi place să vorbesc despre trecutul meu...

     — Te rugăăăm! ziseră cu toții în cor.

     — Nu știu...

     — Haide, știm că nu-ți place să vorbești despre asta...dar trebuie să existe niște lucruri frumoase pe care ni le-ai putea povesti.

     — Okay, voi încerca să-mi amintesc câte ceva...

     Suspinând adânc, încercam din răsputeri să vizualizez toate amintirile......"Îmi pare rău copii dar părinții voștri sunt morți...Afară din casă, ACUM!...AMELY AMELY AMELY, NUMAI PE EA DAI VINA–DE CE NU POȚI SĂ ACCEPȚI FAPTUL CĂ ESTE ȘI VINA TA!...Vannesa, ce.ai.făcut...E-eu, î-îmi pare r-rău–BA NU NU ÎTI PARE!...LUNA STAILuna...Luna...LUNA!!!"

     — UH! tresarind dintr-o dată.

     — Nimic? zise Melody.

     — Nu...scuze copii...

     — Nu-i nimic, oricum e vina noastră că te-am facut să te simți rău.

     — Doamne, cum puteți să spuneți așa ceva. Nu e vina voastră.

     — Ba cam este, adică, noi te-am obligat să ne vorbești despre trecut, știind că nu te simți confortabil în legatură cu asta.

     — Sunteți prea duri cu voi înșivă dar, mă bucur că țineti la mine așa cum și eu țin foarte mult la voi!

     — Cum să nu ținem la tine?! Cu toții te iubim foarte mult!

     — Serios?...

     — Cu siguranță! spuseră copiii în cor.

     Nu am regretat nici o zi aflându-mă la orfelinat și nici nu mă puteam simți mai fericită.
     Deși, într-un final îmi dădusem seama că ar fi trebuit sa încep un nou capitol din viața mea...

𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum