𝐏𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚

2. Amintiri

     Într-o secundă, gândurile m-au dus înapoi în 13 mai 1927. Era o zi de vineri, liniștită și moleșitoare. Mă aflam acasă cu Josh, îi pregăteam o felie de pâine cu marmeladă. Eram copii, până atunci nici nu realizam problemele adevărate ale lumii crunte. Ne simțeam nerăbdători, ca părinții noștri să se întoarcă de la muncă. Adoram timpul pe care îl petreceam cu toții împreună, în fiecare zi, indiferent de cât de scurt ar fi fost.
     De obicei, se întorceau seara, pe la ora 18:00, cu mâncare și alte necesități de care aveam nevoie, deoarece nu ne-am putut considera niciodată o familie bogată.

     Chiar dacă părinții noști munceau din greu, de cele mai multe ori, nu era suficient. Săptămâni întregi veneau acasă extenuați, istoviți, câteodată cu mâinile pline de sânge și cu fața plină de cenușă. Noi ne-am fi putut considera ultimul și singurul lucru pentru care ei luptau. Nu aveau nevoie de lucruri materiale, cum ar fi fost aurul sau numeroase bijuterii prețioase.
     De o grămadă de ani lungi și dureroși, nu-și mai permiteau să se gândească la asemenea lucruri. Nici măcar să le viseze. Renunțaseră total la toate acele așteptări infinite, considerând că și au pierdut timpul. Un timp, pe care l-ar fi putut munci. Așa cum mi-am spus și eu: „Lucrurile nu vor veni la tine dacă nu te apuci de treabă. Degeaba speri, dacă nu pui în practică." 

     Ei nu erau cei mai sănătoși, deoarece sănătatea lor, ne era dăruită nouă. Nu erau cei mai fericiți, deoarece fericirea lor, ne era dăruită nouă. Ne doreau tot ce era mai bun, așa cum puteau, cu iubire necondiționată. Ne încurajau, cel puțin pe mine, să mergem la școală, să învățăm. Și nu voiau să o facem pentru ei, ci pentru noi. Atunci aveam șapte ani, îmi plăcea să învăț. Către școală mergeam pe jos, vreo 3 kilometri. De regulă, îl luam și pe Josh cu mine. Nu-l puteam lăsa singur acasă. Din totdeauna, scopul meu fusese acela de a-mi putea croi un viitor mai bun.

*

     Timpul trecea. Se făcuse ora 19:45, iar ei nu veniseră. Începusem să ne îngrijorăm și să ne tot uităm pe geam, dar nimic. Era întuneric beznă. Josh se îndepărtă de la geam, întorcându-și privirea, mai apoi către mine. L-am îmbrățișat și i-am spus că totul va fi în regulă, chiar dacă nu eram convinsă în totalitate de vorbele mele. În decurs de o oră, am tot încercat să ne distragem atenția de la propriile strigăte din interiorul fiecăruia, de la tot felul de semnale, pe care eram nevoiți să le ignorăm.

     La ora 21:15, o măicuță de la una dintre bisericile din apropiere, a bătut sfios la ușă. Imediat m-am ridicat și i-am deschis ușa. Expresia feței-i era bulversată, terifiată. Nu înțelegeam de ce. Nu voiam să înțeleg. Eu și Josh am poftit-o în casă. După ce se așezase la masa joasă și tocită din mijlocul casei, își ațintise privirea către noi. Parcă-i venea să plângă. Iar atunci și-a făcut curaj să ne vorbească.

     — Copii, am ceva foarte important să vă spun, zise ea. Este legat de părinții voștri.
   
     Când am auzit, ne-am așezat lângă ea. Măicuța ne-a sărutat pe fiecare pe frunte. Își ținea capul aplecat, iar vederea ei, începuse să-mi transmită multe semne de îngrijorare.
     A suspinat adânc și a continuat:

     — Dragii mei, spuse ea cu glas plăpând, îmi pare nespus de rău, dar uneori, trebuie să acceptăm realitatea așa cum ne-a fost scrisă. 

     — Ce s-a întâmplat cu mama și tata? am murmurat eu. 

     Deja regretam amarnic acea întrebare, Josh se afla speriat în brațele mele.

     — Vedeți voi, tocmai mă întorceam de la brutărie, pentru a aduce pâine copiilor de la orfelinat. La câteva drumuri distanță, am auzit o explozie puternică dinspre fabrica la care lucrau părinții voștri. Când am ajuns acolo, totul era distrus. Cu greu puteai vedea ce se află-n stânga și-n dreapta ta.

     Mie și lui Josh ne bătea inima din ce în ce mai tare. Simțeam cum, încet-încet, ni se taie respirația. Eu, din nefericire, îmi dădusem seama ce urma să auzim. Era un dezastru.

     — Îmi pare rău copii, dar părinții voștri din păcate nu se mai află printre noi, zise ea încet.

     — Ce vreți să spuneți? spuse Josh văzând cum lacrimile începeau să-i curgă din ochi.

     — Adică, de acum încolo, vă vor veghea din ceruri, dragul meu. Și vă vor îndruma, atunci când veți avea nevoie de ei.

     — Dar, continuă Josh fremătând, eu am nevoie de ei acum.

     — Asta este, de acum va trebui să vă adaptați la noua voastră viață.

     — O să mergem la orfelinat, nu-i așa? am spus eu cu o voce abătută.

     — Se pare că da. Sunteți prea mici ca să locuiți de unii singuri. Nu există altă opțiune. Haideți cu mine!

**

     Iar asta a fost. După ce am auzit vorbele măicuței, am simțit cum o parte din sufletul meu, se destramă. Abandonasem totul. Ușa casei fusese închisă, pentru ultima oară. În umbletul spre orfelinat, nu se auzea nimic altceva, decât ciripitul greierilor invizibili din iarba cea uscată și întunecată, de pe marginile drumului etern. Măicuța îl ținea pe Josh în brațe, iar eu mă țineam de rochia ei lungă până-n pământ.

     Nu am crezut niciodată că la o vârstă atât de fragedă voi putea simți atâta neliniște, plină de amărăciune. Acele sentimente m-au atins precum o săgeată. Am realizat, că viața nu era așa de frumoasă pe cât părea. Pierderea părinților, schimbase întregul nostru univers, pe care-l trăisem până la întâmplarea nenorocirii, într-o armonie simplă, sinceră, dar maiestuoasă, iar nimic nu a mai fost la fel de atunci. Nu am mai avut parte de iubire parentală. Nu am mai avut parte de afecțiune, chiar dacă măicuțele și surorile încercau din răs puteri să-și facă treaba așa cum trebuia. Nu fusese vina nimănui.

     A trebuit să mă maturizez mai repede decât trebuia în mod normal, deoarece, altfel nu aș fi rezistat acelei lumi prin care urma să trec. Nu aveam în gând, să ajung să fiu rănită de unii și de alții. Imediat după ce ne-am îndepărtat de neprețuita noastră casă, toate amintirile de până atunci, a trebuit să le las în urmă. Mi-a fost tare greu să trec peste ce s-a întâmplat și eram foarte conștientă că viața nu va mai fi așa de ușoară, indiferent dacă mergeam la orfelinat sau nu.

      În acel moment, îmi era tare milă de Josh. Avea numai cinci ani pe atunci. Când mama și tata erau plecați, de fiecare dată îmi dădeam toată silința pentru a-l face fericit. Și degeaba. Toate acele amintiri, fuseseră spulberate. Tot ce am reușit să salvez a fost doar o poză, cu noi doi. Devenisem niște copii triști, sfioși, diferiți de cum ne-am cunoscut pe noi înșine pentru prima dată. Urma un nou început.