Ne-am temut atât de tare să nu rămânem cu amintiri
Până ce, în final, noi am rămas o amintire.
Am trăit într-un haos liniștit
Dar care putea erupe cu o singură privire.
Tot credeam că aveam nevoie de tine
Ca să însemn și eu ceva
Dar eram plină de sensuri
Pe care, însă, nimeni nu le înțelegea
Nici măcar eu...
Dar oricum nu aveam cum să o fac,
Eram mult prea absorbită de ființa ta
Ca să îmi dau seama ce se întâmpla, de fapt, cu a mea.
Și poate ar fi trebuit să plec mai devreme,
Totuși am ales să stau,
Naivă, am crezut că o să găsesc fericire
Chiar și atunci când obrajii îmi erau umezi
De la lacrimile ce odată nu se mai opreau.
Dar fericirea-i o sfoară subțire
Se tot rupe în drum spre nemurire
Însă noi facem noduri iar și iar
Chiar dacă totul este în zadar.
Suferința nu-i plăcere,
Dar o tot primim cu brațele deschise
Când pare că sufletul o cere.
E doar o iluzie creată,
Căci suferința nu e chemată
Ci doar vine-n vizită, e ciudată.
Vrea să stea, dar vrea să plece
Însă noi îi oferim căldură, un cămin
Și apoi tot noi ne plângem că suferim.
Iar după ce pleacă, rămân amintirile
Cele care îmi chinuie nopțile
Și mă fac să număr secundele,
Până ce mă pierd în timp,
Uitând de junghiul ce îmi strânge inima
La fiecare bătaie de ceas.
CITEȘTI
Printre stele
Romance" Sunt ca o mică luminiță Printre miile de stele, Dar nimeni nu mă privește pe mine Toate privirile-s pe ele"
