Estvanya: Răscrucea destinului & Profeția ( Volumele I & II)

Raze

Mă numesc Estvanya... Estvanya Allen. Niciodată nu m-am gândit să scriu , să povestesc cuiva  trăirile proprii, deși peste ani și ani mi-ar plăcea  să le citesc pentru a-mi aminti de această perioadă sau mai bine spus perioade. Am toată viața înainte, voi cunoaște foarte multe persoane, voi experimenta, voi avea prieteni...sper...poate chiar și un iubit. Un zâmbet tâmp apare pe chipul meu acum cât spun aceste vorbe. Încă sunt tânără, nu trebuie să îmi pierd speranța că într-o zi voi fi ca și ceilalți...deși nu e rău nici să fiu tot eu. E mai palpitant să ai altfel de prieteni și să fii diferit față de ceilalți deși mi-aș dori mai multă acțiune în viața mea, să am ce povesti mai departe. Nu am frați cu care să mă cert, să mă bat, să împărțim, să ne ajutăm... deși am părinți minunați de la care pot învăța absolut orice, sunt foarte deschiși la orice subiect, îmi explică ce e bine și ce nu, se iubesc foarte mult între ei... știu că multe persoane probabil ar fi invidioase. Nu mă plâng, chiar sunt mândră de această familie. Nu am fost lovită niciodată de părinți, ba din contră mi s-a explicat calm ce am greșit și cum pot rezolva unele situații...certată, prea puțin pentru a-mi aminti în detaliu. Nu mă plâng, pentru că am propria cameră care e imensă și minunată, demnă de o prințesă mai bine spus, foarte frumos decorată și cu tot ce are nevoie o adolescentă-adult...normal adult ar trebui să fiu dar probabil încă nu mă simt pregătită să trec de pragul adolescenței. E perioada în care copiii din trecut acum pot lua propriile decizii, experimentează mai mult, greșesc și învață, e perioada în care copiii realizează că urmează să devină adulți și parcă deodată nu își mai doresc să crească atât de repede...vor să rămână copii, în sânul familiei pentru totdeauna...dar din păcate, acesta este cursul vieții...ne naștem, trăim și...ei bine ( nu și în cazul meu sau al nostru) , murim. Da, ați auzit bine...sunt nemuritoare și sunt foarte mândră de acest lucru, deși uneori nu e cel mai plăcut. Nu am prieteni deoarece așa am preferat, mai ales oameni. Ei săracii la un moment dat îmbătrânesc și se duc...noi nu îmbătrânim și putem trezi suspiciuni... și decât să sufăr, prefer să nu am prieteni. Cei nemuritori nu sunt pe lângă mine, sau dacă au fost am preferat să stau departe de ei, deoarece erau o influență negativă...cum se întâmplă de obicei. Probabil te întrebi care din toate ființele nemuritoare sunt...ei bine cred că ai ghicit, nu e atât de greu...sunt un vampir cu părinţi vampiri...știu că probabil sună ciudat, dar unii că noi au fost adoptați de alte ființe nemuritoare, unii s-au născut în familii cu părinți diferiți ceea ce dovedește faptul că sunt hibrizi. Nu am cunoscut niciunul, jumătate vampir și jumătate altceva... chiar mi-aș dori foarte mult, aș avea întrebări pentru ei...cum se simt, ce mănâncă, cum rezistă, cum se simt la soare...da, sunt foarte curioasă. Încă de când am avut o vârstă foarte fragedă am fost extrem de curioasă...acum am 115 ani, cam 23 de ani umani... după cum ar spune mulți, vârstă e doar un număr... în cazul meu, e un număr cu multe cifre și prefer să îmi spun vârsta în ani umani...e mai ușor de reținut și mai puțin șocant în cazul în care voi face vreodată cunoștință cu o persoană umană. Da, putem sta printre oameni, nu ne simțim atrași de sângele lor sau sângele animalelor...am pus de câteva ori această întrebare dar nu mi s-a răspuns până acum... poate ar fi cazul să întreb din nou. Suntem diferiți, ce ne diferenţiază de ceilalţi este faptul că ne hrănim cu sânge congelat, nu ucidem pentru el ( tipic, nu?) . Avem multe relații cu diferite bănci de sânge...nu îl primim ci îl plătim. Probabil te întrebi dacă am mers la școală și cum am rezistat.  Ei bine...acum patru ani am terminat studiile la Colegiul Ochi Roşu ,o şcoală pentru tinerii vampiri... bine, vorba vine "tinerii ".
   Prietenii mei...nu prea am, doar dacă pun la socoteală trei fluturi, un păianjen şi un hamster. Eram considerată ciudata şcolii, tuturor le plăcea să se hrănească cu sânge proaspăt, le făcea plăcere să vadă oamenii suferind...eu nu am putut și nici nu pot.
   O dată am asistat la o asemenea oroare... doar am asistat, fără să privesc. Nu puteam, le simţeam durerea ca şi cum era a mea.    Plângeam,aveam o durere groaznică în stomac, de parcă ceva mă rupea fără voia mea. Am avut coşmaruri nopţi la rând ...auzeam mereu "Ajutor!!! Cu ce am greşit? Monştrilor... ".Ştiam că nu suntem monştri, cel puţin nu eu. A doua seară, când au început orele la şcoală, toţi râdeau de mine, mereu mă strigau "omule " . Da, aţi auzit bine, făceam ore seara, când apunea soarele, deoarece soarele e duşmanul nostru, ne arde pielea, ne facem scrum. Încă nu am fost supusă testării razelor solare dar aşa mi s-a spus încă de când eram foarte mică, dar se pare că în cazul meu totul e pe dos. Nu am mai putut suporta asemenea comportament din partea colegilor și am decis să spun părinților mei care au spus mai departe directorului colegiului... știu că poate am părut o trădătoare dar prefer să cred că am făcut alegerea corectă. Au fost multe scandaluri, deoarece acei colegi criminali făceau parte din familii destul de înstărite și credeau că orice li se cuvine. Părinții lor, bineînțeles cu același comportament, nu voiau să accepte acuzațiile, ba din contră, erau mândri...deși în momentul în care am fost acceptați în colegiu, a trebuit să semnăm un acord, atât noi cât și părinții, precum că nu avem voie să rănim oamenii sau cu atât mai rău, să ne hrănim cu ei. Trebuie să trăim în pace cu oamenii pentru a nu fi detectați și în cel mai rău caz, expulzați și uciși. Într-un final, acei elevi au fost exmatriculați și totul a continuat cum a trebuit.
   Sunt o persoană curioasă...oare ce s-ar întâmpla dacă aș sta în lumina soarelui? Sună ca o tentativa de suicid dar nu voi fi extremă. Acum câteva momente m-am decis să încerc ...trebuie neapărat să testez.
    Închid ochii, mi-e frică de durerea ce va fi provocată, inima îmi bate destul de tare cât să îmi iasă din piept. Oare e bine ce fac? Dacă voi rămâne fără mână? Nu ar fi o idee bună, deși...trebuie să încerc. Hai Estvanya, măcar o dată în viață faci și tu altceva...deschid fereastra imensă printre draperiile groase și scot mâna dreaptă uşor tremurândă...razele soarelui care dau târcoale îmi cuprind mâna, e o sensație caldă, fierbinte chiar...o retrag imediat, încă sunt speriată. O privesc pe toate părțile dar, nimic...pielea mea e intactă, chiar îmi place. Nu pot să cred... de ce? Ar fi trebuit ca mâna să îmi fi fost scrum până acum...poate am ținut-o un timp prea scurt, așa că mă decid să mai încerc încă o dată. Cu același sentiment de frică dar și curiozitate, scot mâna pe fereastră.
Soarele nu îmi face rău, e foarte cald dar nu simt că mă arde, nu mă deranjează, ba din contră, e chiar plăcut. Nu înțeleg ...doar sunt vampir, mă hrănesc cu sânge congelat și îmi place...dar soarele? Îmi fac curaj, dau draperiile deoparte dar lumina e orbitoare. Îmi acopăr fața cu ambele brațe și îmi pierd echilibrul ajungând pe podea. Deschid ochii și privesc printre brațe...peisajul e mirific...cum de am putut rata acest moment minunat atâția ani?
Mă ridic de pe podea, îmi așez rochia lungă din dantelă roșie și înaintez doi pași cu încredere...scot capul pe fereastră... acum chiar că nu mai am cale de scăpare.
  Cât de minunat e acest sentiment... soarele îmi îmbrăţişează chipul, aud păsările cum cântă şi corpul meu se bucură în sfârşit de atingerea soarelui, duşmanul amic. E pentru prima dată în 23 de ani când văd soarele şi îl simt aproape, nu aş vrea să mai plec din faţa lui. Simt că atâția ani mi-au fost răpiți și cu siguranță am nevoie de niște explicații.
   Aud paşi uşor apăsaţi, un sunet puternic lăsat de tocurile pe care le poartă, îi simt mirosul parfumului dulce...se pare că e mama. Trag repede draperiile negre pentru a acoperi fereastra imensă, nu vreau să ştie că am stat în lumina soarelui,  probabil m-ar renega sau mai rău, m-ar ucide,  nici nu vreau să mă gândesc. Deschide cu putere uşa şi se opreşte în faţa mea cu o atitudine impunătoare, mă sperie.
   -Estvanya, draga mea, ce ai păţit? De ce te-ai speriat?
  Mama, o femeie foarte deşteaptă, îmi mângâie faţa în timp ce mă priveşte suspect.
  -Chipul tău, e cald! Ești bine, draga mea?
   -Păi...am aprins trei lumânări deoarece e prea întuneric şi probabil căldura lor mi-a cuprins chipul! Am stat prea aproape de ele, îmi era dor de căldura emanată de ele.
  - Pentru ce ai avea nevoie de căldura lor? Niciodată nu ai cerut așa ceva. Vrei să îmi spui ceva? Doar știi că nu avem secrete și mereu discutăm.
   - Oare? Mamă, de câte ori trebuie să îţi repet? Pur și simplu am vrut acest lucru...de ce nu accepți?
   Simt că inima îmi bate cu putere, gata să îmi sară din piept. Ce e cu senzaţia aceasta? Mă simt mai puternică, tremur dar, îmi pare rău că am ţipat la mama. Ea doar îşi face griji pentru mine, aşa că încerc să mă controlez.
   -Bine...în jumătate de ceas te aşteptăm la masă.
    -Mulţumesc, mamă!
   O privesc cum iese pe uşa mare, maro cu motive vechi sculptate adânc în lemn. Pare tristă, sper că nu am dezamăgit-o.
  Mă aşez în faţa oglinzii, (da, am reflexie) şi îmi pieptăn uşor părul lung şi roşu aprins, uşor buclat. Privesc către fereastră şi mă tentează să o fac din nou, să simt acea îmbrăţişare caldă, dar mi-e frică...poate doar mi s-a părut. Nu am stare, vreau să ştiu dacă sunt imună razelor solare...