Estvanya: Răscrucea destinului & Profeția ( Volumele I & II)

Rece

De obicei ascult până la sfârşit o persoană dacă are ceva de explicat,dar acum am dat-o în bară rău de tot. Nu ştiu ce a fost cu mine,m-am enervat prea repede, degeaba. Oricum,nu mai contează, acum suntem bine cu toţii, doar că tot mă simt vinovată pentru cearta provocată şi cel mai rău îmi pare că l-am făcut pe Tayton să plângă.
   Acum mă ţine strâns de mijloc şi mă priveşte. E atât de dulce. Încă are ochii roşii din cauza plânsului, sunt uşor înlăcrimaţi. Oof, gura aceasta mare a mea. Când o deschid,provoc numai durere. Nu ştiu ce mi se întâmplă. Poate această schimbare bruscă din viaţa mea mi-a deschis cu adevărat ochii şi nu pot accepta. Altfel nu îmi pot explica.
- Eşti bine, Tayton? Îmi cer scuze pentru mai devreme. Chiar nu am vrut să te rănesc.
- Nu e nimic. Cu toţii facem greşeli şi învăţăm din ele.
Cât de drăguţ e cu mine şi eu am fost o nemernică. Mă priveşte de ceva timp,încă are mâna pe obrazul meu. Se apropie încet de chipul meu. Te rog,nu mă săruta, nu suntem singuri. Îl privesc speriată, dar mă ridică în braţe. Ce bine,am scăpat. Nu că nu aş fi vrut dar,nu e timpul, nu încă. Încerc să îl cuprind cu ambele braţe. E cam greu din cauză că e mare,foarte bine făcut. Eu sunt ca un fir de iarbă lângă un copac. Privesc pe fereastră. Cerul se întunecă și zeci de culori se joacă pe cer. Mi-e dor de casă, e prima data când sunt aşa departe de ei. Mi-e dor de micii mei prieteni. Oare,sunt bine. Această melancolie pune stăpânire pe mine. Încep să plâng. Tanise mă îmbrăţişează.
- Draga mea, totul va fi bine,îţi promit.
- Dar de ce trebuie să mergem tocmai la capătul Vanaleniei? Nu puteam rezolva la răscruce? Era perfect.
- Nu,Estvanya, acolo sunt şi oameni. Trebuie să o rezolvăm departe de ei,pentru a-i apăra.
  Tanise are dreptate în tot ce spune. Trebuie să mă maturizez, trebuie să cred în mine. Dacă nu eu,atunci cine va crede în mine? Luna îşi face apariţia pe cerul care se întunecă cu fiecare moment trecut. Stelele apar şi ele pentru a-i ţine companie. Nu e lună plină, deci nu am pentru ce să-mi fac griji. Încep să casc. Oboseala îşi spune cuvântul, trebuie să mă odihnesc. Nu mi-am luat nimic de schimb. Chiar nu m-am gândit la asta.
- Tayton, ma scuzi că îndrăznesc. Poţi să îmi împrumuţi cu un tricou sau ceva de schimb? Vreau să dorm.
  Mă priveşte din cap până în picioare şi zambeşte.
- Să vad dacă am ceva atât de mic, aşa ca tine. Un tricou de-al meu te acoperă cu totul.
- Foarte bine.
   Îi zâmbesc discret în timp ce mă chinui să ţin ochii deschişi. Îmi întinde un tricou imens, albastru simplu.
- Acest tricou ţi se potrivește? E gigantic.
- Doar ţi se pare,micuţo. E perfect.
- Sigur. Unde aş putea să mă schimb?
  Îmi face semn indicându-mi cu mâna spre camera cealaltă. Intru pe uşa din faţă direct în cameră. Mamă, ce frig e aici. Nu aprind lumina, mi-e ruşine. Mă dezbrac de rochia lungă şi roşie şi îmi iau imediat tricoul. Chiar că mă cuprinde toată. Oare,ce e în camera asta? Mă concentrez,să văd dacă e adevărat că lupii pot vedea prin întuneric. Simt uşoare furnicături asupra tâmplei şi ochilor. Văd, nu e clar, dar văd. Este un dulap mare din metal. Oare,ce e acolo? Îi privesc pe cei din camera alăturată pentru a nu fi văzută. Merg tiptil, vreau să îl deschid. Hai,Estvanya, încă puţin, nu te da de gol. Ating mânerul dulapului. E rece. De ce? Parcă ar fi un frigider.
-  Opreşte-te! Nu atinge sau vei suferi.