Estvanya: Răscrucea destinului & Profeția ( Volumele I & II)

Nu cred...

  Profeţie?  Tanise a înnebunit. Mai există aşa ceva în secolul XXI?  Ciudat...deşi, nu înţeleg! Eu fac parte din ea? De ce tocmai acum?
   - Draga mea, tu, tu eşti salvatoarea şi Tayton e ajutor tău, protectorul tău.
    Ce ar trebui să însemne asta? Salvatoare?
   -Tanise, eu, salvatoare? Ce sa salvez?
  - Sincer, Estvanya, tu trebuie să salvezi oamenii. Dacă vampirii şi vârcolacii vor mai fi mult timp în război, oamenii vor avea de suferit.
  - Oamenii? De ce? Nu au nicio vină.
   - Ştiu, dar, va fi vărsare de sânge uman în urma războiului dintre cele două specii. Te rog, trebuie să mă asculţi!
   Nu îmi vine să cred ce aud. Eu, salvatoare şi Tayton, protector?  Mă întorc spre Tayton care mă priveşte trist dar şi fericit. Doamne, cred că înnebunesc. Mi-ar prinde bine un pahar cu sânge din butoaiele familiei, așa că mă ridic și mă îndrept spre uşă.
   - Estvanya, nu! Îţi vei trezi părinţii.
    Serios?  Eu sunt salvatoarea dar nu am dreptul la o mică gustare din propriul beci. Bine, fie cum vor ei. Mă aşez într-un colţ al camerei, pe un preş rotund, mare, de culoare roşie. E cam tare, de parcă ar fi lemn, dar nu îmi face rău...deci nu e stejar. Sunt curioasă, trebuie să văd ce se ascunde sub preş. Mă aplec încet dar mă simt slăbită. Apuc preşul şi cu o mână îl îndepărtez imediat. Ce caută aici? E trapa uriaşă din lemn care acoperea ascunzătoarea din visul meu. Dar...
   - Văd că încă mai este aici. Mulţumesc, Tanise!
   Istvan o îmbrăţişează puternic pe Tanise și acum o sărută. Frumos!
   - Îmi explică și mie cineva ce caută asta aici? Dacă nu m-aș fi așezat, nu aș fi descoperit.
   - Da...Istvan, ai ceva de spus?
  - Tayton, ştii despre ce e vorba.
   - Da, ştiu. Dar, ce caută aici?  Parcă era în pădure, nu în podeaua unei camere.
   - Exact, asta ştiam şi eu!
  - Copii, acest castel a fost clădit peste ascunzătoarea noastră. Era singura noastră scăpare.
   - Scăpare?  De cine vă ascundeaţi?  Voi aţi unit clanurile.
   - Draga mea, eu am unit clanurile împreună cu străbunicul tău Adam.
   Chiar nu ştiam. Trebuie să răsfoiesc jurnalele  pentru a  afla tot. Mă doare capul, ameţesc, ce e cu mine? Îmi duc mâna dreaptă la frunte. Picioarele, îmi tremură. Sunt slăbite. Am nevoie de odihnă. Tayton a observat cât de slăbită sunt, nu mă mai pot ţine pe picioare, mă lasă singură. Ştiu că voi face contact cu pământul. Tayton, protectorul meu. Îl ador. Privesc peste umăr şi îi zâmbesc. Mă bucur că l-am cunoscut. Ce m-aş face fără el?
    - Hai Estvanya, aşează-te!
    - Nu, Tayton, trebuie să ajung în camera mea. Ai mei mă vor căuta în zori, înainte de răsărit.
   - Ai dreptate. Hai ridică-te! Sprijină-te de mine! Istvan, revin.
   - Stai,e cineva afară! Nu ieşiţi acum!
   - Trebuie, e prea slăbită!
   Tayton mă ridică în braţe puternic şi deschide uşa. Priveşte în stânga şi în dreapta pentru a se asigura că totul este în regulă. Într-o clipită am ajuns sub fereastra mea. Mă aruncă puternic şi ajung în camera mea, pe pat.  Fluturaşii zboară deasupra capului meu, mi-a fost dor de ei, deși sunt debusolată. Privesc pe fereastră, nici nu știu cât este ceasul. Cerul e singur, nicio stea nu îi ţine companie, nici măcar luna. E o atmosferă sumbră. Tayton mă priveşte îngrijorat, îmi face semn să mă odihnesc apoi să închid fereastra. Îmi retrag capul de afară, închid fereastra şi aşez perdelele. Simt, simt miros de stejar.  Nu din nou, ce mai vrea?  Vânător tont. Îmi dau papuceii jos şi îi ascund sub pat. Mă dezbrac de paltonul lung, negru şi îl aşez în cuier. Aprind lumina pentru a-mi privi chipul în oglindă. Mă aşez pe scăunelul meu drag și ridic privirea.
   - Bună, dragă,  cum te simţi în această seară minunată?
  Această voce...speram să nu o aud prea curând, poate niciodată. Mirosul de sânge și stejar îmi provoacă din nou o ușoară greață...privesc în oglinda din fața mea și acum îi pot vedea chipul omului mai clar. Are ochii roșii de la plâns dar ascund un întuneric greu de descifrat. Ura a pus stăpânire pe el...
  - Tu, ce cauţi aici? Ce mai vrei?    
     Mă ridic uşor de pe scăunel şi mă întorc cu faţa spre patul meu. Vânătorul stă lejer pe pătuţ, fără niciun stres...de parcă nu s-ar afla într-o casă plină cu vampiri și afară sunt alti trei hibrizi care ar putea să îi separe capul de trup.
    Sper acum doar să nu mă rănească. Mi-e frică, mult mai frică...ca niciodată.