Estvanya: Răscrucea destinului & Profeția ( Volumele I & II)

Cheia

   Mă aflu în camera secretă de la subsolul castelului în care locuiesc şi de când am găsit jurnalul, am parte numai de evenimente ciudate.
   În momentul de faţă, amuleta mea s-a unit cu cea a lui Tayton, formând o cheie mai mare, forţa acesteia fiind peste puterile noastre.
  -Estvanya, ce se întâmplă?
  - Încearcă să opui rezistenţă, Tayton!
   Amuletele tot ne forţează să ne apropiem, nu am control asupra ei și frica nu încetează să apară.
   - Lasă-te purtată de forţa amuletelor!
  Tanise încearcă să mă convingă, deși în acest moment nu pot analiza ceea ce se întâmplă....dacă vom păți ceva rău? Frica aceasta, frica de necunoscut este cea mai mare...nu știi ce se întâmplă, ce se află sau unde duce totul.
     Mă las uşor purtată de această forță, care pe cât este de dură, pe atât este de plăcută.
   - Estvanya, te rog, nu te apropia!
   - Ai încredere, te rog!
    Mă privește speriat și confuz, poate crede că sunt nebună, dar va înțelege...sau mai bine zis, vom înțelege. Cu fiecare secundă trecută, ne apropiem tot mai mult...inima îmi bate puternic, am emoţii dar sunt și curioasă. Privesc cele două părți ale amuletei care se unesc provocând o lumină ușor orbitoare. Din instinct, ne acoperim privirea cu braţele, de parcă soarele ar fi la mine în subsol.
   - Tu vezi ce văd şi eu?
   Îndepărtăm brațele din fața ochilor și privim...detaliile fine, adânc sculptate în materialul cheii imense, ne fură privirile pentru un moment. Cheia imensă arată ca o nestemată prețioasă, argintie cu detalii roșii, albastre, violet...nu avem îndrăzneala de a o atinge. Plutește în mod voluntar de parcă ar avea o minte proprie. Cu mișcări ușoare și fine, încerc să desfac colierul de la gâtul nostru, dar se pare că e în zadar, cheia ne vrea aproape...aceasta își îndreaptă capătul spre jurnal și într-o fracțiune de secundă, se contopește cu acesta...presupun că adăpostește multe secrete importante, având în vedere că nimeni nu a mai pus mâna pe el de când a fost scris. Mor de nerăbdare să îl deschid deși Tayton încă este în stare de şoc. 
   -Tayton, eşti bine?
    -Da, sigur, doar că sunt prea multe deodată, nu mi le pot explica...
   Am un sentiment ciudat, îl simt de parcă ar vrea să renunţe. Îl privesc mai  atentă și aș vrea să îl ajut mai mult. Mă așteptam să fie mai puternic decât mine, atât fizic cât și psihic, având în vedere mediul în care a crescut...deși se pare că puterea unei dorințe învinge cam orice altă putere.
    -Vrei să plec?
    - Sincer să fiu, nu mă așteptam la atâtea evenimente inexplicabile...de când te-am cunoscut, mi se întâmplă foarte multe și chiar încerc să procesez...vreau să citim împreună acest jurnal, să ne descoperim idolii...doar că mă simt doborât.
  E pentru prima dată când îl văd în acest fel...cred că ar fi fost mai bine dacă stăteam în camera mea. Țin jurnalul la piept, îmi aşez gluga, cu privirea spre pământ mă ridic şi mă îndrept spre uşă. Ups, cheia, am uitat de ea...ne ţine legaţi unul de celălalt, așa că mă trage spre înapoi, sunt uşor dezechilibrată şi cad direct în braţele lui Tayton.
   - Îmi cer scuze, Estvanya!
   - Cheia rămâne la mine. Noapte bună, Tayton!
   Își desprinde amuleta din jurul gâtului și mi-o înmânează, așa că mă întorc cu spatele la el, în timp ce îl privesc. Nici nu îmi răspunde...nu a zis nimic.
   Merg tiptil și apoi "sar" iar pe fereastră. Mă simt dezamăgită și nu știu de ce...sau poate știu totuși. Am o durere ciudată, de parcă mi se rupe sufletul. Nu trebuia să îl las, dar, mi-a vorbit foarte ciudat, fără niciun sentiment. Mă aşez pe pat şi încerc să descui jurnalul. E mare cât o pernă şi destul de greu. Scot cheia de la gât şi descui. Se pare că de data aceasta , cheia a fost destul de ușor de îndepărtat. Îl deschid și apare iar acea lumină puternică. Îmi acopăr ochii cu antebraţul dar privesc puţin printre pleoapele întredeschise. Cuvintele, zboară...de parcă sunt făurite din aur și literele au aceleași detalii mirifice asemeni cheii....pot vedea în imagini ceea ce e povestit?
   - Îmi aduc aminte când am decis amândoi să păstrăm amintirile noastre ca ale unei singure persoane, dar să fie puţin mai diferit.
   - Puţin?  Eu cred că e foarte diferit. Dar, recunosc, îmi place!
    Deschid jurnalul la partea unde e povestit momentul în care Tanise şi Istvan au fost împreună. Spre surprinderea mea, au ieşit cuvintele, formând o propoziţie. "Iartă, dar, niciodată nu uita! " Ce vrea să însemne?  Propoziţia e urmată de imagini...dar parcă nu sunt reale...sunt cumva din apă formate?  Pare ireal dar atât de frumos!  Îi văd pe cei doi ținându-se de mână, deși nu le pot vedea chipul. Ştiu că Istvan arăta ca Tayton, dar, Tanise?  Vad că era cu talia subţirică, părul negru, lung, ușor buclat și foarte strălucitor...se opresc, se ţin de mână şi se sărută. Un detaliu foarte important îmi distrage atenția de la acest moment plin de dragoste.  Tanise, arăta exact ca mine doar că avea părul negru. Îmi întorc ușor privirea spre ea și aștept un răspuns.
  - Ai ceva de spus, Tanise?
  - Nu...de ce aş avea?
  - Arătai ca mine şi nu mi-ai spus. Sau, cel mai logic ar fi că eu arăt ca tine...
  - Estvanya, dragă, din câte vezi, istoria se repetă, doar că ai tăi nu ştiu că eşti hibrid.
  - Şi tu ştiai acest lucru? De ce nu mi-ai spus?
  - Pentru că ai zis că vrei să afli singură, îţi aminteşti?
   - Da...ai dreptate...
   Tanise îmi smulge jurnalul din braţe, doar cu privirea, este tristă și nu înțeleg de ce...oare ce a păţit? Privește speriată imaginile ce continua să fie afișate.
  - Uite, e Istvan...când a ascuns jurnalul în camera mea. Dar, de ce e speriat?  De ce fuge?  Sau, de cine?  A ieşit imediat pe uşă, izbind-o. Se văd nişte umbre...oameni, lupi?  Nu îmi dau seama.
  Trebuie să îl întreb neapărat pe Tayton. Trebuie să ştie, având în vedere că el a trăit în sălbăticie. A vrut să uite de partea vampir dar, din cauza mea, acum face iar parte din el. Nu îl pot lăsa așa, trebuie să îl găsesc și să discutăm. În aceste momente trebuie să fim apropiați pentru a rezolva tot.
    Merg repede să îl caut deși se pare că și el mă așteaptă lângă ușă.
   - Estvanya, scuze pentru...
   - Tayton, trebuie să...
  Tayton îmi face semn dând din cap să nu spun nimic, ducând degetul arătător spre buzele sale. Miroase din nou a stejar...cum de nu am simţit până acum?  Cred că eram prea entuziasmată.
   - Măi, măi...ce-avem noi aici?
     Încă un moment prost ales...din nou acel vânător blestemat și-a făcut apariția.
  - Ce cauţi aici? De unde ai ştiut?
  Merg câţiva paşi în spate dar sunt oprită de încă o persoană...întorc privirea și...
  - Încă unul?  Umblaţi în haită?  Ştiţi că aş putea să vă sfâşii cât ați clipi, nu?
  Îl privesc direct fără pic de frică...din contră, am curaj. Se apropie ușor de mine și îmi vorbește privindu-mă direct în ochi.
  - Şi de ce nu o faci? Abia aştept, monstrule!
  - Nu sunt un monstru!
  Urăsc să mi se spună în acest fel, simt cum fierbe sângele în mine și cred că voi izbucni la un moment dat. Aşa a spus şi femeia sfâşiată fără milă de foştii mei colegi...