Estvanya: Răscrucea destinului & Profeția ( Volumele I & II)

Durere

Durerea... este de două feluri: durere sufletească şi cea fizică sau cum zic bătrânii, durere trupească. Momentan, cea fizică mă cam bântuie. Cea sufletească am simţit-o de două ori în toată viaţa mea,când am văzut biata femeie ucisă în faţa mea şi când credeam că voi fi sfâşiată sub clar de lună. E mai rea,mai dureroasă decât cea fizică. Îţi doreşti să nu fi trăit în acel moment sau să fi fost în alt loc decât să ţi se fi întâmplat un lucru dureros.
   Acum am un ţăruş din stejar înfipt în coaste. Cred că sunt pe moarte, având în vedere faptul că încă simt durerea. Nu o pot explica, dar,arde,arde puternic. Simt cum mi se scurge viaţa din mine. Nu vreau,încă mai am ceva de îndeplinit.
  Încerc să deschid ochii. Vânătorul stă ascuns în spatele meu, sau la capul meu. Privesc printre pleoape. Vampirii, sunt înfricoşători. Ochii le sunt roşii, colţii imenşi şi strălucitori le ies din gură. Salivează în timp ce se uită pe fereastră spre vânător. Vârcolacii, sunt în faţa lor,încercând să îi oprească. S-au transformat. Ce înfiorătoare e toată scena. Tayton a sărit în spatele unui vampir, izbindu-l la pământ cu putere.
- Plecaţi, sunteţi pe tărâm interzis. Avem dreptul să vă sfâşiem.
  Tayton e foarte pornit să îi ucidă. Are pumnii strânşi.
-Nu, aveţi un om aici. Dă-ni-l nouă şi promitem că plecăm în linişte.
  Vampirul e atât de nerăbdător, încât abia vorbeşte. Are vocea uşor răguşită, ca şi cum ar fi extenuat.
- De mult nu ne-am mai înfruptat atât de bine,cu un om care e destul de tânăr.
- Tu,chiar nu auzi? Pleacă, acum.
  Tyron se apropie încet dar straniu de vampirii înfometaţi.
- Aveţi noroc că v-am lăsat în viaţă până acum. Plecaţi până nu mă răzgândesc.
- Ne vom revedea.
  Vampirii toţi sunt îmbrăcaţi în gecuţe de piele şi jeanşi strâmţi, negri. Patru din ei se întorc cu spatele, trăgându-l de mânecă pe cel cu gura mare,înfometatul. Priveşte cu ciudă spre Tayton, apoi pleacă nervos,izbind puternic cu pumnul într-un copac. Nu mai văd. Rana,mă arde . Nu mai rezist, doare tare. Închid ochii să nu mai văd nimic. Simt cum cineva mă poartă pe sus . E frig, de parcă aş fi in camera rece. Sunt aşezată pe podea, vreau să deschid ochii, să văd unde sunt. Nu pot,am pleoapele grele. Ţăruşul acesta mă omoară, sper să nu îl scoată nimeni,nu aş mai suporta să treacă prin mine încă o dată. Cineva îl atinge. Tayton începe să numere. De ce?
- La trei da? Unu,doi,trei... trage încet.
  Îmi scoate ţăruşul. Încep să ţip din toate puterile. Niciodată nu am mai simţit asemenea durere. Încep să plâng, nu mai rezist. Tayton îmi şterge lacrimile de pe obraji şi mă strânge în braţe în timp ce plânge în acelaşi timp cu mine. Încă sunt întinsă pe podea.
- Va fi bine?
- Sperăm. Am nevoie de linişte, trei lumânări, frunze de stejar şi păr de lup.
- De vârcolac e bine?
- Chiar mai bine, Tyron!
  Tyron? E aici? El nu ştia de mine sau ceilalţi. De ce vrea să mă ajute? Ştie ce sunt? Şi de ce are nevoie Tanise de toate alea? Sună a ritual, dar,ce fel de ritual? Aud vocile cu ecou... acum nu mai aud nimic. Oare, e prea târziu? Am murit?