Estvanya: Răscrucea destinului & Profeția ( Volumele I & II)

Adevăr

   Monstru e cel ce sfâşie fără milă, cel ce se gândeşte numai la binele și poftele sale. Eu nu sunt monstru, nici Tayton nu e. Oamenii, vânătorii nu pot accepta faptul că mai există vampiri care au suflet şi nu pot face rău fiinţei umane. Noi nu ne hrănim cu sânge uman. Cel puţin aşa suntem noi cei din familia Allen. De mulţi ani acest fapt e o regulă în familia noastră. Nu ucidem oamenii, decât în momentul în care e absolut necesar să ne apărăm...îi putem răni, dar nu să-i ucidem.
  - Ba da, eşti un monstru! Cu toţii sunteţi!
   - De ce spui acest lucru? De unde ştii? Cum ne-ai găsit?
   - Soţia mea, Sophia, a fost ucisă cu sălbăticie acum şase ani. Se spunea că a fost un animal sau că cineva a ucis-o. Nimeni nu m-a crezut când am prezentat varianta mea. Dar acum, am dovezi.
   - Nu,tu nu înţelegi. Noi doi suntem hibrizi.
    - Hibri ce?
   - Hibrizii sunt combinaţii dintre două sau mai multe creaturi, în cazul nostru jumătate vampiri, jumătate vârcolaci. Spre deosebire de ceilalţi, noi şi familiile noastre nu ne hrănim cu sânge uman. Eu nu suport să văd o persoană suptă de viaţă, la propriu.
    Lacrimile nu încetează să apară, mă simt din nou sfâşiată, sper doar să nu par o laşă în fața lor.
  - Dar, de unde ştii? Ai ucis vreodată?
   - În niciun caz! Acum şase ani, am fost martor la uciderea unei femei. Şi acum îi pot vedea durerea din ochi şi să îi aud vocea tremurândă.
  Izbucnesc în plâns, nu mă mai pot abţine. Iar mi-am amintit de acea doamnă nevinovată.
  - Ştii ceva?  Nu te cred! Să nu ai impresia că niște lacrimi mă vor face să îmi schimb părerea.
   Bărbatul are ochii în lacrimi... îl simt și aud după vocea ușor tremurândă. Sângele îi pulsează grav în vene şi inima îi  bate cu putere. Mă crede dar nu vrea să accepte. Scoate cu rapiditate un cuţit din bocancul stâng și îşi suflecă mâneca până la cot. Sper doar să nu se...oooh, a făcut-o deja...nu am fost destul de rapidă, am crezut că poate totuși se va calma...Închid ochii, simt greaţă şi milă în acelaşi timp. S-a tăiat singur pe palma stângă, sângele i se prelinge pe tot antebraţul și se apropie de mine. Mirosul de sânge uman îmi face rău, sper să nu vomit.
  - Adulmecă, bea! Să te văd, iubitoare de oameni!
     Prea târziu, nu am putut să mă abțin...am vomitat pe papucii lui murdari de noroi. Mirosul de stejar şi sânge m-au făcut să vomit toată mâncarea umană pe care am consumat-o. Sunt ameţită total, totul se aude în ecou. Vânătorul se uită confuz  la mine, nu știe cum să reacționeze. Mă gândesc cu groază să nu apară părinții mei, deși pereții casei sunt destul de duri și ei, părinții, nu pot auzi nimic.
   - De ce mă priveşti aşa?  Nici acum nu mă crezi?
   Murmură ceva printre buze, dar nu îl înţeleg. Se întoarce spre Tayton care stă liniştit într-un colţ al camerei, tremură, dar nu de frică.
   - Şi tu eşti la fel? Ca ea?
   Tayton a dat speriat din cap, răspunzându-i afirmativ...îl simt, abia se abține să nu îi sfâșie beregata.
   - Nu vă cred! Voi, voi vă jucaţi cu mintea mea!
   Bărbatul îşi pune mâinile pe cap şi se aruncă pe genunchi. Cred că se simte vinovat că nu a vânat pe cine trebuie.
   - Sophia, îmi cer scuze!  Nu sunt în stare să te răzbun!
    Bărbatul plânge în hohote. Vinovăția îl macină, alungând acea persoană dură de acum câteva momente.
    - Vreau să plec! Hai să mergem, nu sunt în stare de nimic!
    Vânătorul îi "porunceşte " celuilalt să îl urmeze. Dar, cum? De ce? Se îndreaptă spre uşă în timp ce ne priveşte cu coada ochiului şi zâmbeşte discret.
  - Cu voi încă nu am terminat. Ne vom mai întâlni. Sunt cu ochii pe voi.
  O persoană extrem de bipolară...s-a rănit reciproc, arătând că este extrem de dur, a plâns, a fost doborât și acum a plecat zâmbind, masculinitatea ieșind din nou la suprafață.
  - Ce a fost asta? Îți jur, mai aveam puțin și rămânea cel mai probabil fără cap.
  -Nu ştiu, Tayton, deşi simt că îl vom mai întâlni.
  Tayton mă priveşte speriat şi se repede să mă ia în braţe.
  - Mulţumesc, Estvanya! Dacă nu apăreai tu, probabil eram ucis fără să fi făcut ceva rău...sau invers. Aș fi făcut ceva ce aș fi regretat toată viața.
   Mă simt atât de bine și protejată în brațele sale...ca atunci când eram inconştientă şi mă ducea pe braţe.  Totuşi, nu vreau să îi dau de înţeles că îl plac, deşi nu înţeleg de ce mă simt atât de atrasă de el, simt că îl cunosc de o viaţă. Oare el simte la fel pentru mine?
  - Ce ai vrut să îmi araţi?
  - Uite, cele două jurnale s-au unit într-unul singur şi cheia imensă îl descuie. Am aflat ceva interesant. Ştii că Istvan arăta ca tine şi a fost şi el alungat de acasă?
  - Da, ştiu acest lucru. De ce?
  - Tanise arăta exact ca mine, doar că avea părul negru. Au fost împreună. Noi suntem un fel de reîncarnare a lor sau ceva de genul. Deci...
   - Istoria se repetă.
  - Exact!
  Privirile nu se întâlnesc din nou. Oare, ce gândeşte? Oricum, pare prea puţin interesant acum.
  - Hai, deschide jurnalul, sunt curios!
  - Sigur! Trebuie să îţi acoperi privirea.
   Scot cheia de la gât şi o îndrept spre jurnalul pe care l-am scos din buzunarulinterior al pelerinei. Tanise stă lângă mine, a apărut deodată, e foarte nerăbdătoare, probabil vrea să afle continuarea pe care nu o știe. Simt că mai este ceva sau cineva lângă ea, deși nu îmi dau seama sau nu îmi pasă în acest moment. Deschid jurnalul şi ies toate cuvintele scrise şi zboară, formând două siluete umane. Una masculină şi una feminină. Nu ne vine a crede!  Mă uit la Tayton şi el la mine, suntem nedumeriţi.
   - Tu vezi ce văd şi eu sau mintea îmi joacă feste?
  - Nu eşti singura nebună de aici din câte văd.