Seria ,,Destin sau coincidență" - Ascultă-ți inima 🔞 vol.3

Capitolul 17-Prezent

Jennifer

Dacă aș fi știut că voi ajunge la ușa lui Christobal , niciodată nu aș fi făcut alegerea de acum câteva minute , știind cât de greu îmi va fi să mă confrunt cu el. Îl știu atât de bine, și nu mă va lăsa să plec până nu-i voi spune întreg adevărul. Poate asta-i șansa mea. Nu îmi mai doresc să-mi văd fiul suferind, mai ales acum când îl văd cu câtă siguranță stă în brațele tatălui său.
Toți ochii sunt îndreptați spre mine și îmi dau seama că acum a venit momentul. Nu îmi va fi ușor să rememorez tot ce am trăit, dar poate așa voi reuși să mă vindec.
- Puteți să duceți copiii în altă cameră? Ar fi mult mai bine să nu i-a parte la discuția noastră.
Allison îi face semn lui Evelyn fiind ea cea care se va ocupa de ei. Daisy o ia de mână pe mătușa ei, venind spre noi pentru al lua și pe fiul meu.
-Liam, puiule, te duci cu Daisy și mătușa Evelyn să vă jucați?
- Vine și tati?
- Eu și tati avem de vorbit câteva lucruri pe care doar oamenii mari le înțeleg .
- Promiți că nu pleacă tati după ce vorbiți ?
-Promit, fiule! Să fii cuminte și să o asculți pe mătușica.
- Te iubesc, mami!
- Și eu pe tine, puiule !
După ce observ că deja au urcat scările care duc la etajul casei, expir ușurată. Mâna lui Christobal se așează pe a mea, emanând dragostea de care am nevoie în aceste momente. Lacrimile nu încetează să apară, dar sunt prinse de săruturile omului care mă fac să simt că trăiesc.
- Știu că nu merit iertarea niciunuia dintre voi, dar tot ce am făcut acum șase ani a fost împotriva voinței mele.
Viața mea nu a fost roz, cum mulți credeau acest lucru, văzând -o din spatele gratiilor ce o ascundeau . Părinții mei sau mai bine așa zișii mei părinți au fost doar cu numele prezenți în viața mea. Nu am știut niciodată ce este aceea o îmbrățișare înainte de culcare sau o simplă mângâiere când ești răpus de boală la pat. Toată lumea lor se învârtea în jurul muncii de cercetare pe care o săvârșeau , eu fiind inexistentă. Prima palmă a venit atunci când după o zi de școală i-am întrebat de ce eu nu mă pot uita la televizor ca ceilalți copii. Am suferit în tăcere, singura mea consolare fiind prietenia ce se legase între mine și Rebecca. Loviturile lor au lăsat amprenta pe corpul meu, dar cel mai mult în inima mea. Eram doar un simplu copil care încerca în toate modurile posibile să-și facă părinții să o iubească. Cu trecerea timpului m-am obișnuit cu situația. Singura care îmi lua apărarea era bunica, dar după moartea ei în incendiul ce ne-a distrus casa și mi-a luat-o pe singura persoană care mă iubea , a trebuit să mă maturizez înainte de vreme. Nu am înțeles niciodată de ce trebuia să ne mută în diferite țări, pe diferite continente . Când l-am întâlnit pe Christobal, doar printr-o simplă privire mi-a demonstrat că pot avea încredere în el. Când i-am povestit lui Liam de tine , te-am denumit Hero, deoarece tu ești eroul ce m-a scos din întuneric și m-a făcut să învăț să trăiesc. Inima mea sângera de durere, și cu fiecare îmbrățișare pe care mi-o oferea mai lipsea câte o bucată lipsă din ea. În dimineața aceea, după ce am plecat de la tine, m-am plimbat câteva ore prin parc, nedorind să dau ochii cu EI. Aveam o bănuială că în toți acești ani au încercat să ascundă ceva de mine. Când am pășit în apartament am constatat că plecaseră așa că ținta mea a fost biroul tatei. Niciodată nu intrasem în acel loc, dar am avut norocul să-l găsesc deschis. Plecaseră în grabă și uitaseră să-l încuie.Încep să răscolesc prin bibliotecă, sertarele fiind încuiate . Nimic... Chiar nimic ? Mă așez pe canapeaua din piele neagră, sperând că vreun lucru din această încăpere îmi va atrage atenția.
Îmi duc mâinele prin păr, jucându -mă cu părul meu . Părul meu ca flăcările Iadului, mă face atât de diferită de părinții mei. Găsesc cheia care deschide cutia Pandorei ,adevărului lovindu-mă în fată. Pasaje din aceea zi, mi se întrezăresc
- Ce cauți aici ?
Nu, te rog , nu! Nu se poate ! Te rog , spune-mi că visez și că ei nu s-au întors acasă !
- Te mai întreb odată , ce cauți în biroul meu?
Îmi iau inima în dinți și îi înfrunt .
- Asta caut ! Când aveați de gând să-mi spune-ți că eu nu sunt fiica voastră ! Când ? Nici numai știu de unde am atât de multă putere să țip la ei. Eu în casa asta numai stau !
- Doar moartă vei pleca de aici !
Chiar ar fi în stare să mă omoare ? Doamne , cu ce fel de oameni am locuit ? Cum voi reuși să scap eu din calea furiei ce o transmit ?
- Nu aveți niciun drept să mă obligați să rămân aici ! Nu ne leagă nimic ! Sunt majoră așa că , de azi înainte îmi voi urma propriul drum.
- Taci dracu' din gură! Cine te crezi să ne vorbești așa ! De azi înainte nu vei mai ieși din această cameră! Nimeni nu te va putea scăpa.
Mâna așa zisului meu tată îmi cuprinde părul, măturând cu mine pe jos. După atâția ani petrecuți în chinuri grele, lacrimile sunt inexistente. Nu mă doare fizic, ci sufletește ! Cum voi scapă din mâna Diavolului?
Mă aruncă de pământ , exact ca pe un sac de cartofi , lovindu -mă cu spatele de tăblia patului .
- Să te văd acum împielițat-o dacă vei mai fi atât de tare în gură!
Închide cu putere ușa, cheia învârtindu-se de câteva ori în yală .
Cu trecerea timpului încep să mă simt din ce în ce mai rău și am o vagă bănuială, care se va concretiza mult mai târziu . Intr-o zi, rămân singură și mulțumită lucrurilor învățate în tabără deschid ușa. Îmi iau actele, economiile strânse și o poză. Singurul lucru pe care mi-l doream era să scap din această închisoare. Nu-mi mai aduc multe lucruri aminte, fiind prinsă din nou. M-am trezit la spital unde am aflat că eram însărcinată cu gemeni . Nu fusesem atât de puternică să-mi apar ambii copiii, dar reușisem să-i fac pe așa zișii mei părinții să plătească pentru toată suferința provocată . Acum sunt într-o închisoare de maximă securitate în Franța.
Christobal mă cuprinde strâns în brațele lui, plângând pentru fetița căreia îi fusese furată copilăria.