* CARTEA NU ESTE EDITATĂ. Va rog sa-mi scuzati greselile si exprimarea anosta din primele capitole ale cartii. Este prima mea lucrare. Multumesc de intelegere. *
In anul 1773, Oceanul Atlantic poate fi plin de surprize, atunci cand te astepti...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
După ce i-am relatat căpitanului ultimele noutăți despre echipaj și după ce i-am povestit cu lux de amănunte tot ce mi se întâmplase pe navă după ce el fusese împușcat, l-am îndemnat cu dragoste să se odihnească. Rănile îl dureau îngrozitor și vedeam că face eforturi vizibile să mențină o conversație. Atunci îi dădusem să bea apă pentru a rămâne hidratat și îi administrasem laudanum a-nu-știu-câta-oară, pentru durerile pe care le avea din cauza operației. Câteva momente mai târziu, văzusem cum John închisese ochii grei și cum se cufundase într-un somn adânc, odihnitor.
Acum mă jucam cu degetele prin părul lui nearanjat și îi mângâiam din când în când obrazul acoperit de o barbă neagră și deasă. Privindu-i cu drag chipul suferind, mă gândeam ce șanse ar avea dragostea noastră într-o lume condamnată. Ar fi putut vreodată un boboc de trandafir să se ițească deasupra unui pământ înghețat și nins, și apoi să supraviețuiescă în cel mai nefavorabil mediu? Nu, nici cel mai iscusit grădinar nu ar fi garantat că o asemenea floare ar putea dăinui în toiul iernii. Așa cum nimeni nu garanta că dragostea noastră ar putea înflori în asemenea împrejurări...
Am oftat dezamăgită.
Nimeni nu părea să înțeleagă dragostea noastră. Nimeni nu voia să ne ajute într-un fel sau altul! De ce oamenii nu ne lăsau în pace? Sau de ce preotul Abel nu ne cununa? Nu se accepta o femeie, soția căpitanului, la bordul năvii? Sau nu se lăsau oamenii de piraterie? Sau ce l-ar fi costat pe Will să ne pună pe mine și pe căpitan într-o barcă de salvare și să ne lase pe mare? Sigur găseam eu și John o insulă părăsită pe undeva și trăiam acolo fericiți până la adânci bătrâneți. Am râs în sinea mea la ultimul gând.
Numai în povești ar putea trăi oamenii fără griji pe o insulă, nu în viața reală. Oh - și numai poveștile au un final fericit.
Realizând asta, am făcut buzele pungă și inima mi s-a împietrit față de Will - omul care ne stricase basmul și pusese bețe în roate iubirii noastre de la început.
— Cine te-a supărat?
Am ridicat ochii surprinsă și am văzut că John se uita la mine cu ochi calzi, obosiți.
— Tu nu dormi? l-am întrebat în schimb, privindu-l uimită.
— Am auzit cum tună și fulgeră - și eram sigur că s-a stârnit o furtună. Când colo, doar tu erai.
Am râs înfundat.
— Ai simțul umorului chiar și acum, hm?
— Dacă spui tu...
A urmat o tăcere surdă între noi, aproape tensionată, în care amândoi așteptam ca celălalt să spună ceva și să spargă gheața. John închisese ochii din nou iar respirația lui regulată străbătea aerul. Pentru o clipă, am bănuit că a adormise, însă vocea lui ușor răgușită m-a luat prin surprindere când a zis:
