* CARTEA NU ESTE EDITATĂ. Va rog sa-mi scuzati greselile si exprimarea anosta din primele capitole ale cartii. Este prima mea lucrare. Multumesc de intelegere. *
In anul 1773, Oceanul Atlantic poate fi plin de surprize, atunci cand te astepti...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Ziua 22, 1 August
Mâinile îmi tremurau frenetic în timp ce încercam să fac un nod la materialul învechit care juca rolul unei traiste pentru alimente. Eram agitată, emoționată și mă grăbeam să ies din încăpere înainte ca cineva să îmi descopere locația și să mă pârască lui Will.
Curaj, Kate! Curaj!
Am închis ochii pentru o secundă și mi-am înălțat capul spre tavan, ca și cum o forță divină ar fi trebuit să mă umple de putere, și apoi am expirat încet aerul adunat în plămâni. Vocea mea lăuntrică era de ajutor uneori. Am scuturat din cap și am strâns din buze. Într-adevăr, nu puteam să mă las prădată de frică - nu acum, când calmul era cheia spre reușită.
Îmi pusesem în sac două mere, o pâine uscată și câteva fursecuri. Toate acestea le găsisem ascunse în cămară special pentru mine, așa cum îmi promisese Matt că va face cu prima ocazie ivită. Cu un devotament uimitor și cu un curaj neclintit, îmi păstrase mâncarea și o ascunsese de ochii lumii, exact când echipajul trecea printr-o mare foamete. Furtuna dezlănțuită cu o noapte în urmă lăsase urme în tot ceea ce atinsese: construcția năvii era șubrezită și doar Cel de sus știa cum mai plutește, pânzele năvii atârnau în mod incorect și unele erau chiar sfâșiate. Animalele aflate la bord fuseseră sacrificate, multe obiecte grele sau inutile își găsiseră sfârșitul în ocean, iar alimentele și apa se împuținaseră atât de mult, încât șansele de supraviețuire pe navă erau minime. Se zvonea că echipajul mai avea mâncare încă patru zile numărate! Poate cinci, dacă jertfirea animalelor ajutase cu ceva. Mai bine ar fi fost să moară în furtună, ar fi zis unii, decât să moară înfometați. Acum toți se învârteau în preajma bucătăriei precum rechinii în jurul prăzii. Săracul Matt, avea de-a face cu hăituiala mateloților mai mult ca niciodată...
Cât despre mine, știam prea bine care îmi era destinul - și încercam cât de mult să îmi păstrez sângele rece pentru ceea ce avea să urmeze! Cu sau fără alimente, aveam să-mi îndeplinesc scopul.
M-am întors pe călcâie cu fața spre ușă, acum hotărâtă să ies din cămară și să înfrunt orice pericol pentru a ajunge în odaia unde stătea căpitanul muribund. Și pentru numele lui Dumnezeu, chiar aveam de gând să rămân acolo până mă siguram că John este bine! Aceste gânduri m-au întremat și cu un singur gest rapid, am legat sacul cu bucate de cingătoarea pe care o purtam.
Aveam să reușesc. Pentru John.
* * *
Ținuta bărbătească pe care mi-o pregătise Ada, era ceva cu totul neobișnuit pentru mine. Încă nu îmi venea să cred că pot face pași atât de mari fără să mi se încâlcească materialele printre picioare și fără să trebuiască să ridic poalele unei rochii din stambă sau muselină pentru a pași. Cămașa era comodă, vesta mai largă mă ferea de priviri indiscrete și paltonul acoperea forma trupului. Numai de ar fi putut funcționa deghizarea...
