Fell in love with a pirate

54. Pagube după furtună

Ziua 21, 31 Iulie

   Figura mi s-a crispat involuntar și ochii au clipit des la vederea luminii ce pătrundea prin fereastra camerei mele. Era o dimineață liniștită: așa cum nu mă așteptasem să fie.
În timpul furtunii din noaptea precedentă, am crezut că nu voi vedea din nou lumina zilei și că îmi voi sfârși viața înnecată de valuri furibunde. Atât de violentă fusese vijelia, încât acum simțeam tot trupul amorțit din cauza loviturilor apei care mă trântiseră în dreapta și în stânga pe navă, izbindu-mă de parapetul rigid.

Am făcut o grimasă, atunci când mi-am ridicat în sus piciorul. Rochia s-a ridicat și ea, lăsând la vedere pielea albă a piciorului, decorată pe alocuri cu vânătăi mov și verzi. Chiar și pe brațe simțeam dureri insuportabile, semn că mă alesesem cu alte vânătâi și acolo. Speram doar să nu am oase rupte pe undeva.

Când m-am ridicat în capul oaselor, am regretat imediat acțiunea. Am icnit atunci când am simțit un junghi neașteptat de durere, care m-a cuprins ostil de la gât până în partea lombară. Era clar că și spatele meu era sortit să poarte chinul unei nopți de furtună.

Cu un oftat dezamăgit, m-am întins din nou la orizontală și mi-am ascuns trupul sub plapumă. Mai mult decât atât, în momentele următoare am strănutat și am fost conștientă că mă ajunge din urmă o răceală de zile mari.

Camera mea era goală și liniștită. Dar nu numai acest loc mi se părea deosebit de calm: ci și toată nava în sine! Nu auzeam voci, nu auzeam pași, nimic. Parcă toată lumea amuțise de-odată. Era prea dimineață? Sau toți se înspăimântaseră de furtună?

Dacă în momentele acestea eram singură pe navă, în timp ce toți ceilalți muriseră înnecați?
Dacă nava se ducea chiar acum în derivă și nu știam eu?!

Calmează-te, Kate... nimic din toate astea nu are cum să fie posibil.

Am scuturat din cap, dorind parcă să înlătur gândurile nostime care mă acaparaseră fără de veste de dimineață.

De fapt, ce se întâmplase în absența mea? Asta era întrebarea corectă.

M-am încruntat și am țuguiat buzele, în timp ce îmi aminteam frânturi din scenele petrecute în timpul furtunii.

Cu siguranță am leșinat în toiul furtunii, din cauză că m-am trezit mai târziu buimacă și cu o durere de cap strașnică. De atunci eram așezată în această cameră pustie, și de oboseală, adormisem din nou fără prea multe menajări.

   Când am privit în stânga mea, am observat cu durere că Amali nu era în locul ei obișnuit: nu era lângă mine. Patul era gol, ca și cum nimeni nu se așezase de cealaltă jumătate de pat, care zăcea încă neatinsă. 
Dintr-o dată, am simțit un junghi de vinovăție care mi-a străpuns inima, la fel ca un cuțit care contuziona o porțiune din membrele vitale.

A fost vina mea...
Am fost prea dură.

Cu regret amar, am închis ochii și am rememorat momentele de tensiune ivite doar o seară în urmă: atunci când i-am spus Amaliei că nu este locul ei lângă mine și că ar fi bine să meargă de unde a venit.
Acum îmi pare rău de vorbele pe care le-am rostit fără să gândesc prea mult; de acele vorbe care au avut menirea doar să rănească sufletul și care nu reflectau cu adevărat realitatea.

Adevărul este că îi simt lipsa mai mult ca niciodată. Eram obișnuită cu pălăvrăgeala ei zilnică, îmi făcea plăcere să aud cum își face planuri, cum își organizează timpul pentru cusut, pentru rețete noi... Eram obișnuită să o văd mereu cu zâmbetul pe buze și pusă pe șotii. Îmi placea atunci când venea lângă mine și mă tachina în legătură cu câte un pirat care îmi făcea ochi dulci și eu nici nu îl observasem, sau când mă tachina în legătură cu John. Numai atunci eu îi ricoșam favorul amintindu-i de Matthew, iar ea se distra copios pe seama sentimentelor.