Sacrificii

Capitolul 31

— Ce dracu? țip și mă opresc repede. Îmi pun mâna la gură, dar realizez că nu am aer și o las jos. Încerc să respir normal.

— Iartă-mă! Nu am vrut să te sperii, încă am cheia ta...

— Și ce? Doamne! merg pe lângă el și mă așez pe canapea încă în stare de șoc.

— Sophie–

— Ce cauți aici? Tu chiar nu ai suflet? Nu te gândești și la mine? îl iau imediat la întrebări. Dacă nu aș fi speriată, l-aș lua la palme.

— Nu am vrut să mă duc acasă și să o găsesc acolo.

— A, și te-ai gândit că vrei să petreci noaptea nunții tale cu mine în apartamentul meu, nu?

— Nu.

— Harry, stop! Ești patetic.

— Eu? Sau tu? mă întreabă nervos.

— Eu? Ai întrebat dacă eu? mă ridic și merg aproape de el.

— Da! Tu! Ai relația perfectă cu copilul ăla, dar suferi și minți! Te minți pe tine, îl minți și pe el, dar pe mine nu mă minți, Soph...

— Ce mai vrei?

— Să fii cu mine.

— Nu.

— Nu?

— Nu.

— De ce nu?

— Sufăr prea mult pentru tine. Mai bine accept un copil care mă iubește și îmi vrea binele, decât unul ca tine care să mă joace în picioare.

— Te iubesc! îmi spune și face doi pași mari spre mine. Te iubesc și nu pot să mai trăiesc fără tine! Mă doare sufletul! Îmi e dor de tine foarte tare!

— Harry... nu!

— Nu ce?

— Nu vreau să mai am treabă cu tine.

— Ba vrei.

— Ți-am zis clar! Nu mai vreau! țip cât pot de tare ca să mă fac înțeleasă. De ce ai venit? Doamne, Harry! Ești conștient că acum ești căsătorit, ai și o fiică și locuiești împreună cu soția ta? De ce ai venit?

— Nu sunt.

— Văd că nu ești conștient. oftez cât pot de tare și îmi pun mâinile în cap.

— Nu. Nu sunt căsătorit. spune și rămân uitându-mă la el. Nu am acceptat, i-am spus să anuleze tot azi dimineață, nu a vrut, așa că m-am prezentat în fața ofițerului și în fața tuturor colegilor mei și le-am explicat de ce nu mă pot însura cu ea. ridică din umeri. Și încă ceva, bunica nici nu a vrut să vină.

— De ce nu te-ai căsătorit? îl întreb. Sunt stană de piatră în acest moment și fața mea nu poate exprima nimic.

— Datorită ție, nu?

— Ce le-ai spus lor mă interesează.

— Asta le-am spus. Că inima mea îți aparține și că o să-mi cresc copilul alături de tine. spune calm și se apropie de mine.

Mă așez pe covor și închid ochii. Simt cum inima mea rămâne fără puls și simt cum tot pulsul mi se ridică în tâmple. Nu știu dacă sunt fericită, dezamăgită sau șocată. Harry îmi prinde mâinile și mă privește. Mă uit în gol pe lângă el.

— De ce nu renunți? îl întreb la fel de rece.

— Nu renunț la tine.

— De ce? îl întreb pe un ton apăsat și îl privesc în ochi.

— Nu pot.

— Harry, de ce? încep să mă enervez.

— Fato, tu mă auzi măcar? Nu pot și nici nu vreau să renunț la tine și la iubirea asta pe care nu am simțit-o niciodată în viața mea! mă prinde de umeri și mă scutură ușor. Vocea lui e puternică și e nervos.

— Poți să pleci? spun fără să realizez și se încruntă.

— Nu.

— Pleacă, te rog!

— Nu mai plec.

— Nu vreau să mai fiu așa! Nu vreau să mai sufăr! Nu te mai vreau! îl împing plângând.

— Iubito... mă îmbrățișează și încremenesc iar. Mi-a fost atât de dor de brațele lui. Îi simt buzele pe fruntea mea și brațele care nu îmi dau drumul împrejurul meu.

— Nu pot să te mai cred. Nu pot să mai fac o dată greșeală asta.

— Ba da. O să riști.

— Nu e adevărat.

— Mă mai iubești, Soph?

— Dacă nu te-aș mai fi iubit, aș mai fi suferit atâta timp și aș mai fi tânjit după buzele și îmbrățișările tale? Sau după simpla ta prezență în casă? Sau după fiecare secundă de fericire? Sau după cât de aprinsă am fost și sunt când ești lângă mine? Zi! Te mai iubesc sau nu?! îl întreb plângând încet.

— Da. Mă iubești. Mută-te la mine! Bunicii îi e foarte dor de tine și Judith întreabă de tine mereu. Le e dor de tine. Tot azi am dat-o în judecată pe Patricia pentru tot, plus pentru comportamentul pe care îl are cu Judith. Nu are atâția avocați ca să mi-o ia. îmi povestește liniștit. Iubito... iartă-mă pentru tot! Știu că nu o să uiți, dar măcar iartă-mă! îmi sărută mâinile și mă privește. Mi se rupe inima de dorul tău, Soph... Mă doare corpul de dor, îmi e rău, nu mănânc, abia respir din cauza dorului pe care îl simt pentru tine! Mă amăgesc singur că o să vii la mine înapoi și nu pot să sufăr când te știu lângă băiatul ăla! Simt că mor și turbez când mă gândesc că te-a avut! îl privesc în ochi când îmi spune atâtea lucruri și îi văd lacrimile care îi curg șiroaie pe obraji.

— Nu sunt a nimănui. îi spun calmă.

— Știu! Doamne, știu! Dar vreau să fii a mea! Vreau să fii cu mine mereu, fără să ne mai ascundem, fără să ne mai intereseze ce spun unii și alții, fără să dăm socoteală pentru sentimentele noastre! Îmi sacrific locul de muncă doar ca să fii cu mine.

— Dacă accept, viața mea la Harvard s-a terminat, știi, da? Și nu mă refer la exmatriculare sau transfer, ci la judecățile colegilor sau ale profesorilor. Deci lumea trebuie să știe că noi suntem două linii paralele.

— Facem cum vrei tu, exact ce vrei tu. Ești în anul doi, mai ai un singur an și termini. O să ne descurcăm!

— Nu știu. ridic din umeri.

— Ce nu știi?

— Nu știu dacă merită.

— Sophie... acum totul depinde de tine. Dacă îți dorești să fii cu mine sau nu. Dacă vrei să îți asumi relația cu mine. Nu cred că am greșit venind aici, dar mai bine îți las timp.

— Am nevoie de timp ca să procesez tot. Am nevoie de timp singură.

— Să ții cont de un lucru, de faptul că te iubesc enorm. îmi spune ridicându-se și dă din cap. Te las la Daiana? mă întreabă brusc.

— De unde știi că am fost la ea?

— Chiar crezi că voia poza aia neapărat? mă întreabă zâmbind. Te iubesc! își șterge lacrimile rămase pe obraji și pleacă.

Simt cum fac infarct. E prea mult, chiar și pentru mine.