Sacrificii

Capitolul 9

— Desigur! îi răspund vizibil neafectată de prezența lui, dar în interior mă topesc.

— Ești bine? mă întreabă când liftul începe să urce.

— Sunt bine. mint și zâmbesc. Îmi zâmbește și Harry, dar este trist.

— Frumoasă rochie...

— Mulțumesc!

— Totuși, e cam scurtă. ridică din umeri. Liftul se oprește și ies pe lângă el. Îl văd cum închide ochii și inspiră adânc.

Intru în clasă, urmată de Harry, și mă bucur mult că nimeni nu stă să se holbeze la noi. Mă așez în a doua bancă și îmi scot caietul.

— Bună ziua! ne salută profesorul și răspundem în cor. Cum v-ați obișnuit cu campusul? întreabă, așezându-se cu fundul pe birou. În clasă începe o forfoteală mare, care mai de care să răspundă. Harry face semn către un băiat.

— Mie îmi place mult! Cel mai tare e terenul de fotbal!

— Mie îmi plac profesorii... spune o fată și mă uit la ea cu o sprânceană la ea. Harry începe să râdă.

— Nici nu i-ai cunoscut.

— Eh, am cunoscut pe cine trebuia.

— În regulă, să trecem peste acest subiect. ne spune și deschide o carte pe care o recunosc imediat a fi Visul unei nopți de vară a lui Shakespeare. Ați citit-o? întreabă și mulți spun nu.

— Da. răspund eu singură.

— Serios? se îndreaptă cu privirea către mine. De unde știai bibliografia mea?

— M-am interesat.

— Felicitări! Sunt plăcut surprins de acest interes. Voiam să încep o discuție pe tema piesei lui Shakespeare, dar din moment ce nu ați citit, o lăsăm pe săptămâna viitoare. anunță. Sunt puțin dezamăgită pentru că aș fi vrut să mă destind vorbind despre piesă.

Un coleg pornește o discuție despre petrecerile din facultate, ceea ce în acest moment mi se pare foarte neinteresant, apoi Harry vorbește cu noi despre consiliul elevilor și are grijă să le propună colegilor să mă voteze... în condițiile în care nu vreau să particip la așa ceva. Mă enervez tare, dar zâmbesc și nu îi încurajez în a mă propune.

În sală se face liniște și aud telefonul lui Harry sunând.

— Nu am obiceiul de a vorbi în timpul orelor, dar este important. Mă scuzați! se uită ciudat la telefon și iese grăbit din sală, luându-și lucrurile.

— Crezi că l-a sunat nevasta? mă întreabă Amelia, colega mea, râzând și simt un gol în stomac.

— Orice e posibil. ridic din umeri și râd și eu, dar vreau să fug după el să văd ce s-a întâmplat.

— Bună ziua! Karina Rostova mă numesc, sunt profesoara voastră de limba rusă, pentru cei care au acest opțional. Domnul Edwards a trebuit să plece din cauza unor probleme familiale. Așadar, sunteți liberi! ne anunță profesoara și toată lumea începe să își strângă lucrurile.

Familiale? Familia lui Harry e bunica lui. Doamne! Îmi pun mâna la gură, fără să-mi dau seama. Mă gândesc că s-a întâmplat ceva cu ea. Îmi iau geanta și ies pe hol. Merg cât de repede pot până la toaleta fetelor și îl sun.

Din perspectiva lui Harry.
Îmi tremură picioarele și simt că nu mai ajung la parter să pot să ies din clădire. Bunica a leșinat când era la piață. Simt numai noduri în gât și îmi vine să vomit. Îmi e frică. Cobor din lift și aud telefonul sunând. Sophie.

— Sophie? îi răspund confuz, grăbindu-mă să plec.

— Unde ești? întreabă direct.

— Acum ies din facultate.

— Vin cu tine! Ajung imediat, sunt la etajul 2.

— Rămâi unde ești. Nu putem risca nimic.

— Tu rămâi unde ești pentru că vreau să vin cu tine!

— Sophie...

— Acum ies din clădire. Unde ai mașina?

— În parcarea din spate. îi spun și o văd mergând repede pe tocurile ei înalte. Se urcă în dreapta și nu se uită la mine. Pornesc imediat mașina.

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă când ieșim din parcare.

— Nu știu, doctorul a spus că a leșinat și să vin la spital.

— Doamne ajută să fie bine! o văd făcându-și o cruce și îmi amintește de bunica pentru că și ea la fel face.

Ajung repede la spital, mai repede decât mă așteptam, și coborâm din mașină. Urcăm la etajul 7, o întreb pe asistentă în ce salon e bunica și alergăm până la salonul ei. Ciocăn în ușă.

— Bună ziua! iese doctorul din salon.

— Se poate? îl întreb vrând să intrăm în salon.

— Doar nepotul dânsei. îi spune Sophiei și ea dă din cap.

— Vine cu mine. îi prind mâna și intrăm.

— A! De ce te-ai deranjat să vii până aici degeaba! îi aud vocea bunicii și mă calmez imediat. Îmi bate inima foarte tare și nu mă pot mișca. Eu le-am spus să nu te sune că ești la serviciu și ei ce-au făcut?!

— Doamne ferește! se apropie Sophie de ea. Cum să nu vină?! Ce faceți? Sunteți bine acum? o întreabă. Bunica îi face loc Sophiei să se așeze în pat și ea se așază.

— Deci, ca să îl liniștesc pe tânărul panicat de acolo, am lipsă de calciu, iar astăzi a fost foarte cald și eu, bătrână cum sunt, am făcut o cădere de calciu. Nimic deosebit.

— Bunico... oftez și mă așez lângă Sophie.

— Ce? M-a mustrat ăsta până acum, nu începe și tu! mă ceartă, făcând referire la doctor. Sophie, nu știu ce au bărbații ăștia! Se sperie din orice! începe să gesticuleze și îi mulțumesc lui Dumnezeu că e bine și vioaie.

— Eu țin cu dumneavoastră, sunt de acord, dar de data asta chiar trebuie să ascultați puțin mai mult-

— De ce te-ai dus pe căldura asta la magazin? Nu puteai să aștepți până mai pe seară? o întrerup pe Soph pentru că mă enervează bunica.

— Te rog să nu țipi la mine, Harry! îmi spune serioasă.

— Pai de ce nu asculți și de mine?! mă enervez mai tare și simt mâna Sophiei pe a mea. Mă strânge ușor și nu îmi dă drumul.

— De acum înainte știe ce are de făcut. o apară pe bunica.

— Mulțumesc! îi răspunde bunica mândră că m-a făcut să tac. 

Merg repede să vorbesc cu doctorul, îmi dă o rețetă cu pastile pe care trebuie să le ia zilnic, dar nu îi dă drumul acasă astăzi, ci mâine seară pentru ca să-i facă analize. Bineînțeles că face scandal când află, dar am făcut-o și eu și Sophia să înțeleagă că nu moare o noapte în spital și a rămas, nu că ar fi avut de ales. Îi cumpăr fructe și ceva de mâncare și plecăm.

— Mă lași acasă? mă întreabă Sophie în drum spre casă.

— Nu.

— Harry...

— Mergem să mâncăm la mine și apoi te duc acasă.

— Nu cred că e o idee bună.

— Nu-mi pasă. îi răspund scurt și o văd întorcând repede capul spre geam. O văd în oglindă că zâmbește.