The Elements

6. Stația de autobuz.

E ora 22.15 și eu sunt înca în restaurant ascultându-l pe Maze care s-a oferit sa relatateze pe scurt istoria elementelor în locul meu. Ii sunt recunoscătoare pentru asta. Când a terminat, Rebeca s-a întors speriata la masa, iar Jason a fugit după ea pentru a îi explica de ce nu l-ea spus despre asta. M-am dus la mătușa Judy i-am urat la mulți ani și i-am spus ca trebuie sa plec. Când am ieșit a început sa ploua. Fionna nu mai era niciunde asa ca am început sa fug spre stația de autobuz. Știam ca pot sa zbor pana spre casa dar deja făcusem prea mult efort când am sărit de pe clădirea aia, nu voiam sa risc, plus ca nu aveam vreun cuțit ca sa mai pot bea sânge pentru a ma reface, iar rana din palma s-a vindecat complet. Maze și Gabe au apărut lângă mine, formându-se din foc.

- Ești ok? mă întreabă Maze îngrijorat.

- Sunt ok, Maze, doar ca, nu vroiam sa afle în felul ăsta... Oricum acum trebuie sa ne mutam, nu mai am ce sa fac... Eu ma mut în lumea elementelor și o las asa, deja suntem în pericol prea mare.

- Trebuie sa ai șaisprezece ani pentru a te muta acolo.

- Peste o săptămână voi avea și sunt deja element de un an. Iar voi... Faceți ce credeți ca e mai bine pentru voi.

- E clar ca și noi va trebui sa ne mutam... Dar ne vom gândi și vom vedea, îmi spune Gabe și ma ciufuleaste.

Îmi ador prietenii. Nu vreau sa ii părăsesc vreodată. Știu însă că Maze și Gabe vor fi la școala elementelor și ii voi vedea, dar cum rămâne cu gemenii? Îl îmbrățișez pe Maze cu mână și pe Gabe cu una. Apoi ii salut și plec cu capul în jos spre stație. Ma așez pe banca de așteptare și îmi scot telefonul. Intru plictisită în galerie și dau de poze cu mine și Rebeca, Randi, Maze, Gabe, Rihannon... Cu toți. Îmi pare rău că nu o sa ii mai vad, mai ales asa des. Un autobuz vine și dintr-un salt intru în el. Ma așez posomorâta pe un scaun și îl vad pe Randi cum intra printre uși chiar înainte sa se închidă.

- Lizzie trebuie sa vorbim despre toate astea, spune el gâfâind și așezându-se pe scaunul de lângă mine.

- Da știu v-am mințit, v-am dezamăgit, sunt un monstru care zboară, controlează aerul și bea sânge... O sa ma mut și nu veți mai auzi de mine stați liniștiți.

Un om straniu s-a uitat la mine. Sper ca nu m-a auzit, dar cui ii pasa, era un străin și nimeni nu o sa îl creadă dacă va încerca să spună ceva.

- Sper ca nu vorbești serios... l-am auzit pe Randi spunând.

Nu am mai rezistat și când ușile s-au deschis am ieșit. Mai aveam doar doua stații până acasă, dar puteam sa merg, sau sa zbor ca nu mai era o distanță prea mare. Randi a coborât și el, cum altcumva.

- Nu cred ca ești un monstru, Lizzie, spuse el alăturându-mi-se în stație.

- Dar sunt...

- Nu nu ești, nu mi-a venit sa cred toată povestea asta și încă nu pot sa cred ca asa ceva e posibil, dar nu înseamnă că ești un monstru. Și nici nu trebuie sa pleci.

- Ba trebuie. Fionna știe unde stau, sa nu mai zic ca sunt total expusa la școală și...

- De ce te caută Fionna? De ea fugeati? spuse el și începu o ploaie torențiale care ne udă freacă direct.

- Da... Fionna are părinții vânători de elemente... Adică mă vânează. Ca și cum as fi o căprioară pe care s-a pus recompensa. Eu am treba cu aerul, iar aerul este foarte rar, ceea ce înseamnă că sunt vânătă mai mult ca ceilalți. Nici cinci de foc deodată nu ar valora cât mine. Sunt într-un foarte mare pericol, iar celelalte elemente au nevoie de mine...

- Și eu am nevoie de tine, Liz.

Și nici nu am apucat sa ma dezmeticesc sau sa protestez ca s-a apropiat de mine și m-a sărutat. Logic ca mai sarutasem persoane înainte, dar nu simțisem nimic asa cum am simțit acum. Nici nu ma asteptam ca Randi sa facă așa ceva. Dar nu m-am depărtat, mi-am pus mâinile în jurul gatului sau și când ne-am desprins l-am îmbrățișat strâns câteva minute. Și nici nu am observat ca am început sa plâng. Nu vroiam sa ii dau drumul și sa trebuiască sa plec în lumea elementelor departe de el.

- Îmi pare rău... am spus și m-am depărtat de el apoi am început sa alerg.

El alerga și striga după mine în spate, dar când aproape m-a prinsese mi-am luat zborul. Nu am putut sa cred ca am avut puterea sa fac asta după toate cele întâmplate. M-am ținut puțin în aer și când mai aveam câțiva metri pana la casa am intrat într-un copac. Nu m-am lovit rău, dar ma durea mâna. Nici nu vroiam sa ma ridic de acolo. Am rămas acolo plângând o ora întreagă sprijinită de copac, când am văzut-o pe Rebeca venind cu părinții ei cu mașina. Randi nu era nicăieri. M-am ridicat și am început sa merg spre casă. Când am ajuns în față, m-am uitat vis-a-vis, la casa gemenilor și jaluzele erau trase la camera lui Randi. Îmi venea sa plâng la gândul ca l-am rănit, dar în același timp, dacă îl las să mă iubească e în pericol. E deja în pericol mare deoarece îmi știe secretul. Poate fi oricând torturat pentru a scoate de la vânători ceva. Ma doare foarte rău tot ce s-a întâmplat în seara asta. Intru în casa și ma duc țintă la mine în cameră. Nici lacrimi nu mai am în ochi, nici de sânge pentru energie nu am pofta, nu pot sa fac nimic, ma pun în pat și ma uit la tavan. Aud ciocănituri în ușă. O, nu acum.

- Ești bine scumpo? întrebă mătușa Ghilli din spatele ușii.

- D... deschisesem gura sa spun, dar nu am mai putut. Trebuia măcar odată sa fiu sincera cu cei pe care ii iubesc. Nu, mătușă nu sunt.

- Ce s-a întâmplat? a spus ea îngrijorata deschizând ușa și așezându-se pe marginea patului meu.

- S-au întâmplat multe, mătușă. Și trebuie sa plec.