Secretele unui demon ||Finalizată||

Capitolul 7

       Camera luminoasă îi umplu retina, făcând-o să-și dilateze ochii pentru a vedea mai bine. A încercat să se ridice, dar îi era imposibil. Mâinile ei tremurânde erau legate strâns de patul micuț și alb pe care se afla. Totul îi era necunoscut și nefamiliar. Aparatele la care era conectată scoteau sunete ciudate și ascuțite. Corpul îi era gol, și acoperit cu o pătură subțire, un cearceaf alb și moale. Încerca să spună ceva, dar nu putea. Toată puterea din ea era scursă, parcă mâncată. Inima începu să-i bată cu putere atunci când simți lângă ea, o prezență sinistră și atât de cunoscută. Era el. Umbra aceea veșnică și înspăimântătoare ce nu-i dădea pace veni din nou la ea. Avea să o bage în mormânt într-o zi, dar acea zi nu avea să vină prea curând.

       A înghițit în sec și a încercat iar să scoată un cuvânt, de această dată reușind să îngâne ceva, ce numai aceasta înțelegea. Nervoasă, dar și cu frica întinsă la maxim, se ridică rupând firele ce erau conectate la aparatele ce o țineau în viață. Nu știa cum a ajuns în starea aceasta, dar știa cine a făcut ca ea să ajungă așa, și avea să se răzbune. Dacă umbra a făcut-o să moară, dacă tot ea a adus-o în acest spital și într-o cameră de reanimare, tot umbra avea să o facă bine și să o vindece. 

     Lipsită de putere, îți strânse pătura subțire în jurul ei, ridicându-se în șezut. Privii adânc în ochii demonului și își văzu cele mai mari temeri. Toată viața i s-a derulat în fața ochilor, terminându-se brusc, când bestia deveni agitată. Fata zâmbi și se ridică în picioare pășind spre bărbatul ce o privea dubios și cu o mică teamă în ochii săi de jad. Rânjind, își mușcă buză, parcă fumată de toată puterea, adrenalina pulsându-i în venele vineții. Când ajunse lângă bărbatul masiv din fața ei, își dădu puțin capul pe spate pentru a-l privi mai bine. 

    —Ai nevoie de mine... în viață! spuse aceasta încrezătoare râzând cu o poftă diavolească și neomenească. 

     Puterea demonului era imensă, iar asupra ei avea și efecte. Efecte catastrofale. Efecte ce aveau să o aducă într-o casă de nebuni poate, sau chiar aveau să o bage în pământ, dar nu se lăsa. Dădu nas în nas cu moartea. O simți pe propria sa piele. Îi era cunoscută și nu îi mai era acum teamă. Știa că viața ei așa va fi de acum în colo. Plină de pericole și ciudățenii neomenești pe care le va întâlni la tot pasul. 

   —Poate... spune acesta, râsul lui drăcesc auzindu-se în întreg spitalul. 

     Acum era rândul lui să fie înfricoșător și să domine. Se luptau ca doi nebuni pentru dominație. O dominație pe care doar unul dintre ei o va obține.

     Ușa se deschise larg, iar pe ea intră un bărbat înalt și bine făcut, cărunt în cap, ce purta pe dânsul un halat lung și alb, iar pe nasul cârn o pereche de ochelari de vedere. În mâinile sale muncite ținea un dosar plin cu foi, pe care le examina. Intrând cu capul aplecat, nu putu observa ceea ce se întâmplase. Imediat cum privirea lui maronie se ridică și făcu contact cu micuța fata ce stătea precum o stană de piatră în mijlocul camerei, se întunecă. Nervos, dar mai mult îngrijorat se apropie de ea și o prinse de mână înainte să cadă și să facă contact cu podeaua. O întinse pe pat la locul ei și se întoarse după injecții. 

    —Să ști că nu e bine să te ridici acum din pat. Ești foarte obosită și... se opri atunci când observă că din nasul fetei începu să curgă un lichid roșu, apoi vișiniu și într-un final negru. 

    Ciudatul lichid se împrăștie în întregul pat, pătându-l de un anumit sânge. Se repezi spre ușa camerei și strigă după ajutor. Ochii fetei se închiseră, inima încetă să-i mai bată,  iar simțurile i se opriră. Nici o durere. Nici o mișcare. Totul era negru. Se spune că atunci când mori, o lumină puternică care-ți va călăuzi drumul ți se va arăta, dar la ea a fost doar un fond negru, plin de remușcări. 

    Camera de spital fu umplută în doar câteva secunde de doctori și asistente ce încercă să o readucă la viață, dar inima ei era slăbită. Patul alb fu îmbibat în lichidul negru și ciudat mirositor care-i făcu pe doctorii să părăsească sala de reanimare pentru câteva secunde. Secunde în care viața brunetei atârna de un fir subțire de ață care avea să se rupă. Secundele se transformară în minute, iar minutele se transformară în ore, iar medicii încă sperau după un miracol. Un miracol pe care toți îl așteptau. Pe care domnul Aaron și Emily îl așteptau cu sufletul la gură și cu o multitudine de lacrimi în ochi așteptând pe holul singuratic al spitalului renumit. După mai multe resuscitări, în care toți doar au sperat că va fi bine, inima fetei se oprii brusc, încetând să mai lupte pentru ea. Pentru viața și sufletul ei. Ceva o trăgea într-un întuneric și într-un iad continuu care nu o lăsa să-ți continuie viața alături de cei dragi. Dar poate că așa avea să fie. Poate că așa trebuia să se întâmple. Poate ăsta îi era destinul. Dar ăsta să-i fie și sfârșitul?   

                                                                            ** 

    Bucuros de marile sale realizări, umbra intră în pădurea sinistră și întunecată. Sclavul său, Turiel, îl așteptă la fel de zâmbitor și vesel ca întotdeauna, când stăpânului său îi ieșea de minune câte un plan. Era fericit și bucuros pentru el, dar pentru Olivia? Poate suna ciudat, dar el chiar se atașase de acea ființă neajutorată și simplă. Chiar și-ar fi dorit să o scape din acest calvar și să îi facă bine, dar teama lui față de stăpân era imensă. Frica de a nu-l supăra și de a-l juca pe la spate pe "omul" care i-a fost alături în vremuri grele îl oripila, chiar dacă din cauza lui își pierduse familia și ființa pe care o iubea. O pierduse pe Malia. Singura care l-a acceptat așa cum era el. Cu întregile lui secrete și defecte, iar acest lucru l-a făcut să-i fie alături fetei și să-i fie milă de el. Voia să o ajute, să facă într-un fel să o scoată din rahatul în care intrase dar nu putea. Nu putea face așa ceva, iar asta îl distrugea.

       —Turiel! Vino imediat! țipă Styles încruntat și nervos. 

        —Imediat domnule! spuse umil și se apropie cu capul plecat de stăpânul său. 

         —Du-te și pregătește terenul de luptă. Fă tot ceea ce poți ca câmpul de luptă să fie aranjat în favoarea mea și nu a oamenilor! spuse scurt și apăsat. 

      Primind indicațiile, Turiel plecă fără să mai stea pe gânduri. Știa că neascultarea sa de stăpân avea să-l coste și se săturase să tot plătească pentru lucruri mărunte. Pedepsele primite de acesta de la Styles, erau oribile. Dar nu doar oribile, ci și foarte ciudate. De multe ori, alegea să-l îngroape de viu în curtea din spate a casei, lăsându-l acolo poate și o săptămână întreagă. Ca să-și bată și mai mult joc de el, în fiecare dimineață, Umbra mergea la râul Dungarvon și lua din acesta cea mai rece apă din lume, udându-l pe Turiel. Acest lucru îl amuza extrem de mult pe Harry. 

     Uitându-se în larg, văzu cum Turiel îi făcea treaba murdară. Era mândru de sclavul său. Era mândru, dar atât de mândru de alegerea sa, încât nu avea să renunțe niciodată la acest om. 

-------------------------------------------------------------

    Hei dragilor! Îmi pare extrem de rău că nu am mai postat, și că acest capitol este scurt, dar vă promit că acum, odată cu vacanța asta, am să postez mai des. Sper că va plăcut, și mi-aș dorii să vă știu părerile. Vă iubesc gogoșicilor, și vă mulțumesc mult că-mi citiți cartea! XoXo  - X.