Secretele unui demon ||Finalizată||

Capitolul 3

    Tremura. Frica și nesiguranța se instauraseră în întregul său corp. Telefonul a căzut, făcând contact cu capota mașinii, alunecă, iar acum acesta se afla pe asfaltul rece. El rânji. Mii de gânduri îi trecură prin cap, imediat cum văzuse intrusul de sex feminin pe această autostradă. A privit-o. A studiat-o și și-a dat seamă ce fel de persoană era ea. O fată sigură pe ea, talentată, dar fără sentimente. Aceasta putea fi trofeul lui înainte de luptă. Putea fi cadoul pe care omenirea i l-a trimis în semn de pace. "Putea fi obiectul care mă va scăpa de păcate. " gândi acesta.

    Zâmbea. Zâmbetul lui era foarte diabolic. Un zâmbet care o făcea pe micuța cu păr întunecat să încremenească în locul în care se afla. Nici de Rayen nu-i mai păsa. Nici măcar nu știa unde-i era telefonul, sau dacă acesta încă mai era acolo, sau pur și simplu telefonul se închise. Spaima se citea pe chipul ei, acum alb precum varul. Habar nu avea ce ar trebui să facă. Se uita speriată în jur, încercând să-și de-a seama cine vorbise, pentru că era al dracu' de sigură cu nu era vocea prietenului său american, ci părea o voce răguşită, plină de ură şi cu un accent al dracului de ciudat. Un accent cu care ea nu era obişnuită.

       — C-cine a v-vorbit? se bâlbâie ea, uitându-se în jur.

    Nimeni. Liniştea şi groaza simţindu-se în aerul pe care ea încerca să-l inspire şi să-l expire pentru a se calma, dar nimic. Imediat simţi în ceafa sa o respiraţie caldă, care i-au trimis fiori îngheţaţi în întreg corpul său amorţit. A început să tremure din ce în ce mai mult, lacrimile adunându-se în colţul ochilor săi de caramel care ţineau să se umple dintr-un moment în altul. Fiinţa invizibilă râse. Vocea sa zdruncină pământul, provocând un cutremur mic, dar puternic. Copacii începură să-şi balanseze ramurile uscate, rupându-le. Vântul, care până acum adia doar uşor, lin începură să geamă de durere. În vâjâitul său, se auzeau plânsetele unor femei şi ale unor copii, care o făcu pe Liv să plângă. Vântul ciudat şi misterios, aduce cu el ţipete şi miros de sânge.

     —Ţipă! porunci umbra din spatele fetei, tunând de furie.

Ţipă.

    Inima a început să-i bată cu putere, sângele urcându-i-se până în creştetul capului, apoi coborî înapoi în vârful degetelor de la picioare. Vocea misterioasă începu să râdă iar, dispărând. Pământul se opri instant din a se mai mişca oferindu-i brunetei stabilitatea de care avea nevoie. Copacii şi-au oprit mişcarea, iar vântul încetă să mai aducă cu el miros de sânge şi ţipete ale morţilor.

   Pădurea se liniştise, dar nu şi Liv. Aceasta plângea în hohote, şi se gândea cine ar putea să-i facă acestă farsă prostească şi nesărată. Ura din toată inima ei nemernicii bogătaşi care-i jucau mereu farse, chiar dacă şi ea provenea din aceeaşi scară socială cu a lor. Acestora nu le păsa decât să se amuze pe seama ei şi să o facă de râs, dar acum era diferit. Nimeni şi nimic nu se afla aici în afară de ea, blocul ei de desen, maşină şi natură. De ce natura, singura ei scăpare îi juca o asemenea farsă neglijentă şi o făcea să se simtă de tot rahatul?

    Fără să mai ezite măcar o clipă, se aplecă după telefon, îşi luă geanta şi sări în maşina neagră. Nu-şi mai dorea să stea nici măcar o clipă afurisită aici, mai ales că se întuneca. Tot ceea ce-şi dorea era să facă un duş cald, şi să tragă un pui de somn sănătos și să se relaxeze. Putea să jure că nici nu-i trebuia mai mult de o zi în care să stea aici și să o ia razna. Acest procedeu începuse deja.

    Imediat cum ajunse înpoi pe strada acum întunecată, mări viteza, strângând în mâinile sale micuțe și tremurânde volanul mașinii puternice ce gemea sub ea. Roțile începură să scârțâie, făcând-o pe brunetă să mârâie. Respirația caldă din pădure pe care o simți, se transformase în una rece, precum un ghețar din îndepărtatele pădurii glaciare ale Polului Nord.