În Drumul Spre Mine

Capitolul XIII

Fiora mi-a dat o privire confuză.Nu mai rămâne nimic de făcut, am privit pierdută în față și în spate, nu știam în ce direcție să o iau, nu știam unde duce marea asta, știm doar ce e după ea.

-Duceți-vă în față!Strigă mama Fiorei

-În față?Întreb sceptică.

În față se afla cealaltă parte a mării, unde erau aruncați strigoii.

-Acidul are efect numai la strigoi, la voi o să fie doar un disconfort, ca și cum v-ar ciupi ceva.Ne avertizează mama Fiorei.

Se pare că e bună și ea de ceva, nu doar să critice.

Am mers spre încredere și am înotat spre marea verzuie, iar strigoii erau în spatele nostru, înotau mult mai repede decât noi.Era mult mai obositor decât să zbori, apa era foarte rece, afară era deja destul de frig, acum și în apă, am impresia că înot în gheață.
Mă simt trasă în spate și toată apa îmi intră în nas, simt mâna Fiorei cum o apucă pe a mea și mă trage spre ea.Simțeam cum mă rup de la jumătate, unul dintre strigoi a ajuns mai repede apucându-mă de picior.Am încercat să mă zbat, dar apa îmi îngreuna foarte tare situația, mișcările mele fiind în reluare.

-Folosește apa!Vocea căprioarei îmi atrage atenția.

N-am folosit niciodată apa, vântul era cel mai ușor de controlat.M-am uitat în jurul meu, mai era puțin până la cealaltă parte a apei.M-am străduit să mă mențin la suprafață și am format un val din cealaltă parte lovindu-ne puternic pe toți.Mi-am simțit pielea la fel cum se simte atunci când te ciupește un țânțar, doar că sunt mai mulți.Am simțit cum mâna strigoiului se dizolvă și m-am întors înapoi la Fiora care nu îmi dăduse drumul la mână.
Ne-am continuat drumul în tăcere, fiecare era cu gândurile ei, ne obișnuisem cu ciupiturile mării, mica suprafață de nisip nu se mai zărea, iar căprioara împreună cu mama Fiorei erau deasupra noastră avertizându-ne în caz de ceva.Amândouă eram obosite, era imposibil să traversăm toată marea fără o oprire, doar că nu aveam unde să ne oprim.Ne era din ce e în ce mai frig, buzele Fiorei deja erau învinețite, sigur și ale mele.Nu-mi mai simțeam picioarele, dădeam din ele să înaintez, dar nu le simțeam mișcându-se.M-am oprit, nu mai puteam să continui, tremuram sub apă.Eram într-o situație în care nu aveam nicio variantă.

-N-ai nicio putere care să ne ajute?

-O să îmi imaginez că ti-a intrat apa în nas, care a ajuns la creier și că de asta ai pus întrebarea asta tâmpită.

Eram frustrată pe mine, nu puteam să găsesc o cale de a scăpa de aici și toată lumea aștepta să vin cu o rezolvare.Mult mai în față era o piatră imensă, dar nu ne ajuta cu nimic, nu avea nimic de pe care puteam să ne cățărăm.Ceva ciudat se întâmplase cu piatra, pentru o secundă puteam să jur că s-a mișcat puțin.Să fie efectul hipotermiei?

-Unde ziceați că se află tărâmul?

-Tot ce știu e că se află după Marea Morții, între muntele sinucigașilor și peștera Ielelor.

Deci stânca pe care am văzut-o mișcându-se era de fapt o peșteră.

-Cred că am găsit tărâmul.Le spun ce tocmai am realizat și toată lumea se uita cu speranță în ochi.

-Nu e între, e în peștera Ielelor, am văzut-o mișcându-se.

Plină de motivație, m-am pus din nou să înot mult mai repede, muream de nerăbdare să ajung.
După câteva minute de înot, încât am simțit că mi se desprind mâinile de corp, ajung la peșteră, care stătea nemișcată.
Pun mâna pe ea, bat în ea, totul se aude ca și cum e doar o peșteră, dar știu sigur că s-a mișcat, sună nebunește, dar sunt sigură că e ceva aici.