Renascand (In curs de editare-Poate fi citita)

Capitolul 9

Buna!

Capitolul 9, in sfarsit ha?

 Robert in dreapta------

Restul saptamanii a trecut destul de repede. Ca de obicei, nu prea am fost atenta. Nu vad rostul. Si asa am pierdut o gramada din materia predata anul acesta. Nici daca as vrea, nu as putea sa imi maresc notele. Stiu ca este ultimul meu an si ar trebui sa invat foarte mult, dar pur si simplu simt ca nu mai stiu nimic. Nici macar nu stiu de ce ma mai duc sau cum naiba...am 5 la fiecare materie.  Macar e de trecere. Pot termina liceul si sa plec departe de aici.

Ceea ce mi s-a parut foarte ciudat, este faptul ca nu am mai fost batjocorita si nu s-au mai facut glume proaste pe seama mea. De obicei, chestiile astea se intamplau in fiecare zi, dar nu stiu ce s-a intamplat in ultima vreme.

Si Ruxi m-a lasat in pace. Nu stiu de ce si nu sunt sigura ca vreau sa aflu. Adica isi bate joc de mine de anul trecut, de cand m-am departat de ea, in fiecare zi petrecuta la scoala. Dar zilele acestea nu mi-a mai facut nimic. Nici ea personal si nici cu ajutorul “cretinilor”.  Singurul lucru prin care am avut vrun contact cu ea, au fost privirile primite de la ea. De cate ori o prindeam ca se uita la mine, vedeam in ochii ei ceva ce nu recunoteam. Ma privea de la distanta, dar privirea ei ma facea sa ma simt foarte ciudat. Parca eram intru-unul din filmele acelea stupide. Ma simteam ca si cum ma urmarea sau ceva de genul.

Nu stiu ce sa fac. M-am plictisit. Este ca si cum nu mai am viata. Nu am ce face pentru a scapa de acesta plictiseala si singuratate. Inafara de mers si intors la scoala, nu fac nimic. Exceptand cartile  plictisitore pe care le citesc seara.  

Cand citesc seara, de obicei este o carte politista. Nu imi place cartea, dar decat sa ma plictisesc de moarte, mai bine citesc ceva neinteresant.

 Sincer, nu ma intereseaza sa citesc despre ceva ce stiu ca nu voi primi niciodata sau cel putin nu mai am sanse sa primesc: Iubire.

Majoritatea cartilor pe care le am, au fost ale mamei si toate contin povesti de dragoste. Nu prea imi aduc aminte multe despre ea, decat cateva momente petrecute cu ea. Sigurele lucruri pe care le mai am de la ea sunt cartile si o scrisoare pe care nu am citit-o niciodata. Nu am curaj. Cred ca scrisoarea imi va provoca din nou durerea  simtita, cand am aflat ca am pierdut-o. Scrisoarea ... nici macar nu am deschis-o. Sta ascunsa si acum in cartea in care am gasit-o: Mica sirena. Este povestea pe care mama mi-o citea in fiecare seara si tot nu ma saturam de ea.

Cartile lasate de mama erau toate de dragoste. Probabil era o persoana  romantica. Probabil era visatoare..mereu visezi cand citesti. Nu conteaza ce gen de carti citesti. Imi doresc atat de mult sa fie langa mine  ca sa pot sa o cunosc mai bine.

Dar eu? Ce rost ar avea sa citesc astfel de carti? Daca stau mai bine sa ma gandesc, ar trebui sa citesc cartile acelea, pentru ca eu nu voi stii niciodata cum ar fi dragostea adevarata. Ar trebui macar sa vad cum e, daca niciodata nu o sa am parte de ea.

Este duminica. Nu merg la scoala, asa ca nu am ce face. Dupa minute in sir in care m-am gandit ce ar trebui sa fac, am decis sa merg in parc. E destul de frumos afara, asa ca m-am dus si m-am schimbat in niste blugi si o bluza larga cu maneci lungi. Am iesit din casa, indreptandu-ma spre parc. Cel mai apropiat este la 15 minute distanta, asa ca am ajuns destul de repede.

Am intrat in parc. Nu era multa lume, ci cativa batranei cu copii. Probabil nepotii lor. Nu imi amintesc sa fii venit niciodata in parc, nici cu parintii, nici cu bunicii. Defapt nici nu imi amintesc cum aratau bunicii mei. Au murit cand eram foarte mica.

Ma plimbam prin parc ingandurata. Paseam pe frunzele uscate de jos, fosnidu-le. Vantul rece de iarna imi flutura parul si imi biciuia fata. Desi mergeam cu capul in pamant, tot am putut observa cuplul ce statea pe o banca de pe marginea aleei. Par foarte indragostiti. Se tinea unul pe celalalt in brate si se saruta.