Renascand (In curs de editare-Poate fi citita)

Capitolul 7

    Bună!!

Aşa...deci, am un anunţ de făcut înainte să vă las să citiţi:  Am început să scriu cu diacritice. Când o să am timp, o să încep să editez capitolele anterioare. Adică o să introduc diacriticile si in celelalte capitole. Dacă în acest capitol am sărit câteva, scuzaţi-mă.

Am încercat să fac capitolul mai lung, dar după cum probabil aţi observat, paginile din Word nu se potrivesc cu cele de pe Wattpad.

Capitolul 7

     A doua zi, m-am trezit cu o durere cumplită de cap. Mi-am dus mâna la ochi si am simţit că pe obraz aveam dâre uscate de lacrimi. Probabil de asta mă doare capul, că am adormit plângând. M-am ridicat încet din pat, pentru că simteam că imi crapă capul de durere. M-am uitat la ceas...7:03. Firar..... e Luni!!!! Am uitat să potrivesc ceasul. Am luat o pastilă de cap, apoi am intrat repede în baie si am facut cel mai scurt duş din viaţa mea. Când am ieşit din duş, am vrut să îmi usuc părul, dar mi-am dat seama că intarzi la liceu, aşa ca m-am imbrăcat în nişte blugi negri şi  o bluza pe care am luat-o la nimereala din dulap. M-am incalţat, mi-am luat geanta si am plecat spre şcoala.

    In timp ce mergeam, vântul furios îmi bătea prin părul ud făcându-mă să  tremur. Mi-au  venit in cap cele întâmplate ieri. Alex are 20 de ani! Nu mă aşteptam...Adică mi-am dat seama că e mai mare decat mine, dar nu credeam că are 20 de ani. Şi atunci mi-au venit in minte vorbele tatălui meu “ce mai face prietenul tău”. De ce crede toata lumea că suntem prieteni. Adica prieteni suntem.... cred. Iubiti..De ce toata lumea crede ca suntem iubiti? De ce Isabelle a crezut că sunt prietena lui? De ce doctora a crezut că sunt prietena lui? De ce Rena a crezut, prima data când am intalnit-o că sunt prietena lui? De ce tata crede că sunt prietena lui?

    După cum ştiam că o sa se intample, când am intrat în şcoală, “ cretinii” au început  să facă tot felul de comentarii despre mine. Ruxi, ca în totdeauna era in fruntea lor. Când am trecut pe lângă ei, am auzit-o pe Ruxi spunând ceva de genul  “Ai făcut şi tu baie?” Nu mă interesa ce spuneau ei, dar la Ruxi chiar mă durea. Suntem sau mai bine zis am fost cele mai bune prietene din clasa întâi. Nu ştiu cum poate să imi facă  aceste lucruri. Dar ce m-a surprins, a fost faptul că astăzi nu am primit nici suc pe haine si nici mâncare in păr.

    Primele 3 ore au trecut destul de repede. Ca de obicei, eu nu dădeam atenţie profesorilor. Când mă întreptam spre biologie , mi-am adus aminte că azi trebuie să merg la spital pentru tratament. Oare cât timp trebuie să îl mai fac? Adică îl fac de aproape un an...

    Dupa ce orele s-au terminat, am plecat de la şcoală cu toate privirile dupa mine. Mă obişnuisem cu “ cretinii”, nu cu toată şcoala privind dupa mine. Asta m-a facut să mă intreb dacă nu cumva am primit un “cadou”. Dacă am ceva pe haine? Am mers mai departe sperând că nu am ceva lipit pe haine.

     Am luat autobuzul până la spitalul “ Victor Babeş”, care e cel ma apropiat de mine. Acolo este şi doctora mea. Am intrat in spital, m-am dus la biroul de recepţie, am intrebat de doctora mea si mi s-a spus să aştept. Am intrat in sala de asteptare şi am văzut ca erau numai două persoane. Deci e bine, nu o să aştept mult. Am stat acolo şi am aşteptat până mi-am auzit numele. Am intrat în cabinetul doctorei şi ea mi-a facut semn să mă aşez pe un scaun din faţa biroului ei, în timp ce ea  s-a aşezat pe scaunul din faţa mea.

     Dr. Tania este destul de tânăra pentru o doctora, are 28 de ani.Este o femeie înaltă, slabuţă si blondă. Am ales-o pe ea, deoarece este cea mai tânăra doctoră din spital şi deşi, este singura care îmi ştie secretul, mă înţelege cel mai bine. Nu cred că altcineva m-ar înţelege mai bine decât ea. Deşi mă comport cam urât, văd că nu o deranjează şi mă încurajează în continuare făcându-mă să mă simt vinovată pentru comportamentul meu. I-am cerut să nu mai spună nimănui şi îmi respectă decizia, chiar dacă mereu îmi spune ca ar fi bine să anunţ poliţia. Dar nu pot. Pur şi simplu nu pot. Nu pot să vorbesc aşa deschis despre lucrul acesta, pentru că îmi este ruşine. Îmi este ruşine de ce ar crede oamenii. Îmi este ruşine că oamenii m-ar trata altfel, dacă ar afla ce mi s-a întamplat. Unii poate m-ar trata cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu dezgust, dar nu vreau nici milă, nici compasiune şi nici nu am nevoie să fiu batjocorită mai mult decât sunt deja.