Renascand (In curs de editare-Poate fi citita)

Capitolul 21

Dedic acest capitol unui baiat, care s-a stins din viata prea devreme. Dumnezeu sa il ierte!:(

Capitolul 21

Auzeam voci, dar nu imi dadeam seama ale cui erau.  Simteam ca eram intinsa pe un pat si aveam o durere de cap ingrozitoare. Am inceput sa imi deschid ochii si tot ce vedeam era alb.

Mi-am intors capul intr-o parte, iar vederea a inceput sa mi se clarifice. Un pic mai incolo, statea o femeie imbracata in alb si langa ea era Alex. Eram la spital? Am tusit brusc din cauza gatului uscat, iar Alex imediat s-a intors inspre mine.

-Ami, a spus el venind spre mine si luandu-ma de mana. Chiar si in starea asta, tot simteam acea senzatie ciudata de cate ori ne atingeam.  Fara sa spun nimic, mi-a intins un pahar de apa aflat pe dulapiorul de langa pat.

Am luat o gura si am simtit cum vocea imi revenea. Femeia in alb a venit langa mine, pe cealalta parte a patului.

-Cum te simti? A intrebat ea.

-Ametita, am soptit.

-Este normal, te-ai lovit destul de tare in zona craniana, asa ca ar trebui sa te astepti la vreo cateva zile cu dureri de cap. De asemenea, mana stanga ti-a fost usor scrantita, asa ca ar trebui sa o tii cat mai nemiscata. O sa iti fac o lista cu medicamente. Acum te las sa te odihnesti, a spus ea iesind din camera.

M-am uitat la mana si am vazut ca nu aveam ghips, dar aveam un fel de banda elastica in jurul ei.

-Sunt la spital, l-am intrebat pe Alex?

-Nu iti amintesti? M-a intrebat, strangandu-ma usor de mana.

Amintirea mi-a venit imediat in minte,  facandu-ma sa imi inchid ochii.

M-a gasit. M-a gasit si a venit sa imi distruga viata in continuare. Sa isi termine treaba inceputa acum un an jumatate. Simteam lacrimi formandu-mi-se in ochi si mi-era frica ca daca ii deschid, vor cadea.

Imginile acelei nopti mi s-au ivit in minte aducand cu ele durerea ingrozitoare din pieptul meu. Nu credeam ca o sa il mai vad vreodata, dar acum ca l-am vazut ma intreb cum am putut fi atat de naiva incat sa cred ca ma va lasa in pace. Atat de naiva incat sa cred ca pot fi fericita din nou.

Pana acum speram ca imi pot reface viata, chiar daca speranta era aproape inexistenta, speram ca pot trece peste si ca voi uita, dar acum stiu ca nu voi mai primi nimic de la viata inafara de suferinta si durere.

Am simtit ceva in coltul ochiului drept si mi-am amintit imediat ca Alex inca era acolo cu mine, sarutandu-mi lacrimile ce nu stiam ca mi-au scapat. Nu imi puteam deschide ochii, nu vroiam sa o fac, pentru ca stiam ca daca il voi vedea pe Alex, voi plange si mai tare.

Eu eram obisnuita, puteam suporta durerea, dar acum l-am implicat si pe el. Daca i se intampla ceva, nu ma voi putea ierta.

-Ami, de ce plangi,  mi-a soptit el, stergandu-mi lacrimile?

Vroiam sa il protejez, dar in acelasi timp simteam nevoia sa ii spun. Aveam nevoie de intelegere, aveam nevoie de cineva care sa ma tina in brate si sa imi spuna ca totul va fi bine, aveam nevoie de el. 

-Unde sunt, am repetat incercand sa schimb subiectul. Ma simteam mai linistita, asa ca mi-am deschis ochii si l-am vazut pe Alex.

Parul lui negru era mai dezordonat decat de obicei, cearcanele erau mari si umflate, iar in ochi i se putea citi ingrijorarea. Urasc sa il vad asa. Fata lui frumoasa nu ar trebui sa arate asa. Mai ales din cauza mea. Nici macar nu il merit.

-La infirmeria salii. Ami ce s-a intamplat? M-a intrebat el, aducandu-ma inapoi la realitate.

 Nu puteam sa ii spun, nu?