Nu îmi puteam convinge pleoapele să se ridice în timp ce îmi recăpătam cunoștiința. În jurul meu era o liniște mormântală, sugerându-mi absența unui alt suflet. Am recapitulat puțin ultimele lucruri pe care mi le aminteam înainte de a deschide ochii. Cu teamă, am început să îmi permit să văd din ce în ce mai mult spațiul ce mă încojura: un tavan roz pal, cu niște detalii aurii delicate. Am dat să mă ridic în șezut, iar o durere acută mi-a trecut prin mâna dreaptă. M-am uitat, speriată, și am putut să descopăr mai multe urme de înțepături și câteva pete albastre pe piele. Eram îmbrăcată într-o pijama confortabilă, iar hainele pe care le purtasem ultima dată fiind dispărute.
S-a auzit o cheie deschizând ușa încuiată, iar o doamnă în vârstă, cu un chip blând s-a strecurat în cameră. Am sărit ca arsă, poziționându-mă într-o postură defensivă.
- Nu, doamnă, nu vă faceți griji. Nu sunt aici să vă fac vreun rău. Mă numesc Layla și domnul Ricci m-a trimis să mă îngrijesc de dumneavoastră. Mă bucur că v-ați trezit în sfârșit.
- În sfârșit? De când sunt aici?
- O săptămână, doamnă.
Dumnezeule. Mâinile mi-au alunecat pe burta mea. Copiii mei. Sper că sunt bine.
- Cine este Ricci ăsta și de ce mă ține aici? Se numește răpire și se plătește cu închisoare ceea ce faceți voi!
- Calmați-vă, vă rog. Încă sunteți slăbită.
- Unde sunt?
- La reședința domnului.
- O locație existentă pe hartă pot obține?
- Italia.
Am făcut ochii mari când am realizat că mă scosese din țară. Nu era nicio șansă ca Elliot să mă găsească. Regretam atât de mult fuga aceea nesăbuită.
- Vreau să discute cu mine față în față, nu să își trimită angajații. E un laș pentru că n-a venit el însuși să dea ochii cu mine! , am țipat.
- Domnul Ricci este ocupat pentru moment. Vă va putea vedea doar în câteva ore. Până atunci, la parter se află cineva care va avea grijă să arătați perfect diseară. Domnul a cumpărat o rochie special pentru această ocazie și pe care v-o voi aduce mai târziu, după ce o voi călca.
- Așteaptă, am spus.
Am ezitat puțin înainte să vorbesc iar. Glasul meu era moale.
- De ce ai spus că sunt slăbită mai devreme?
A clipit leneș, iar pe fața ei a apărut o expresie de tristețe profundă și încă ceva... milă. Îi trezeam sentimentul de milă.
- Dumneavoastră... ați suferit un avort. De aceea domnul Ricci v-a ținut sedată atâta timp. Acum, dacă mă scuzați, trebuie să o aduc pe cea care se ocupă de aspectul dumneavoastră.
Nu am zis nimic, iar ea a părăsit camera în liniște, întorcându-se cu o femeie de vreo 30 de ani, îmbrăcată destul de sofisticat. Nu am spus nimic, trebuia să arăt puternică în fața acestui Ricci, oricine ar fi el. Nu aveam voie să arăt că sunt slabă. M-am supus tratamentului regesc pe care mi-l oferea fără să rostesc vreun cuvânt. Eram puternică, puteam trece și peste asta. Pentru amintirea copiiilor mei. Pentru Elliot. Pentru a mă întoarce teafără acasă. Lacrimile mele cerșeau pentru eliberare, iar ochii mă usturau. Mă durea sufletul. Aveam clipe când simțeam că nu mai era nevoie să lupt. Puteam să pun capăt iadului pe care îl trăiam. Apoi îmi aminteam ochii albaștri ai lui Elliot, expresia sa asemănătoare cu a unui copil în dimineața Crăciunului atunci când mă auzea spunându-i că îl iubesc. A durat ceva să îmi dau seama de iubirea aceasta pentru el. Acum aș da orice pentru a recupera timpul pierdut încercând să-mi clarific sentimentele.
