- Nici nu vreau să te întreb ce naiba căutai la ușa biroului meu mai devreme, Rebecca, spuse, cu maxilarul încleștat. Nu e frumos să asculți discuțiile altora. Știi doar că aceia care posedă o curiozitate mai accentuată decât e necesar mor mai repede. Și nu e o amenințare, draga mea.
Am înghițit în gol, acceptând, în sinea mea, că greșisem atunci când îmi băgasem nasul în treburile fraților Ricci. Era supărat. Era foarte supărat iar Elliot nu era aici să îmi ia apărarea. Nici măcar Eduard nu se mai vedea prin preajmă, semn că fusesem lăsată în totalitate la mâna lui Matteo.
- Îmi... pare rău. Nu te supăra, te rog.
- Nu spune cuvinte pe care nu le crezi, Rebecca. Și nu sunt supărat, sunt nervos. Sunt al naiba de nervos.
Am lăsat privirea în pământ, neștiind ce să spun. Dacă îmi ceream scuze spunea că nu sunt sinceră iar dacă tăceam mă considera vinovată.
- Să nu mai ieși niciodată de aici fără aprobarea mea, altfel voi fi supărat. Iar când eu sunt supărat se întoarce tot globul pământesc pe dos. Nu vrei să se întâmple asta, așa-i?
Am încuviințat ușor, realizând că e mai bine pentru toată lumea dacă mă comport cu cât mai puțin agresiv cu putință.
- Mănâncă, îmi porunci.
Nu vreau nimic de la tine, bestie!
- S-sigur.
Se așeză lângă mine pe pat iar eu mă întorsei spre tava pe care se afla o farfurie cu clătite. Arătau bine, dar puteam simți mirosul siropului de arțar. Alergia mea la acest sirop a fost o problemă dintotdeauna, mai ales că de câteva ori ajunsesem la spital după ce îl înghițisem fără să îmi dau seama în diferite tipuri de mâncare.
- Sunt alergică la siropul de arțar, am șoptit.
- Nu știam asta, Rebecca. O să cer să fie rezolvat acest mic inconvenient și să nu ți se mai servească. Alte alimente la care ești alergică?
- Broccoli.
- În regulă. Altceva despre care ar trebui să știu?
Am stat puțin pe gânduri. Până la urmă, ce aveam de pierdut dacă îi comunicam pretențiile mele la mâncare?
- Nu îmi place laptele sau orice altceva se face din lapte, dar le pot tolera dacă nu le simt gustul într-un preparat. Și nu mă dau în vânt după mere. Cam atât cred. Îți voi mai spune dacă îmi amintesc.
- Cum dorești.
Se ridică brusc și îmi întinse mâna sa.
- Haide, mergem să îți găsim ceva de mâncare jos. Vei lua masa alături de mine în salon și nu accept un refuz. S-a înțeles?
Am dat din cap fără să realizez, ca un robot ce trebuia să execute exact ordinele celui care îl manevra. I-am prins mâna într-a mea și i-am permis să mă conducă de-a lungul acelorași holuri care mi se păreau nesfârșite și îmi erau încă necunoscute până într-un salon. Arhitectura acestuia era diferită de orice altceva ce văzusem, părând chiar unică și văzându-se mâna unui arhitect priceput în construcția acesteia. A tras de un scaun și mi-a făcut semn să mă așez, dispărând apoi pe aceeași ușă pe unde intrasem. Asta îmi dă șansa să observ detaliile încăperii. „ Casa aceasta trebuie să coste o grămadă de bani. " , gândesc.
Bani... Dumnezeule, oare cum o mai duce mama cu sănătatea? Dacă află despre dispariția mea starea ei se va înrăutăți. Doamne, nu-i permite lui Elliot să le dea de veste, s-ar vesteji prematur dacă ar afla. Nu îmi doresc să fie năruit tot ce am muncit să obțin, mai ales când este vorba despre viața persoanei care m-a purtat în pântec nouă luni de zile și mi-a suportat toanele pentru ani întregi.
