Deschid ochii ușor simțind cum o durere acută de cap mă lovește. Îmi duc mâinile la tâmple masând ușor. Mă ridic în șezut analizând încăperea. Toate amintirile din seara precedentă îmi invadează mintea, și simt mici începături în colțul ochilor. Iau repede cămașa lui Ricci, care deși mă scârbeşte, este singurul lucru care îmi poate acoperi trupul dezgolit. Ușa se deschide, dezvăluindu-l pe Matteo cu un prosop în jurul taliei.
- Bună dimineața, prințeso .
Îmi trec mâna prin păr stresată și decid să îl ignor, soluția cea mai bună.
- Mă ignori,Rebecca? Mă întreabă râzând.
Mă ridic din pat pășind încet spre baie. Mici fiori îmi străbat întreg corpul când mă apropii de el.
- Rebecca ! spune pe un ton autoritar prinzându-mă de braț.
Mă smucesc din strânsoarea lui continuându-mi drumul spre baie. Încui ușa, pășind în fața oglinzii mari. Cearcănele sunt destul de proeminente iar obrajii mei sunt palizi ca spuma laptelui.
Dau jos cămașa albă cu care sunt îmbrăcată și intru în duș încercând să îndepărtez toată mizeria care o simt pe mine. Mă simt murdară și goală pe dinăuntru. Când apa călduță mă acoperă, îmi simt trupul ușor. Oasele mi se văd mai bine decât înainte, deci am slăbit. Oare de când nu am mai mâncat bine? Mi-am făcut un obicei din a arunca mâncarea, cu gândul că poate voi muri în una dintre aceste zile. Nu mai vreau să mă întorc la Elliot. Ce i-aș mai putea oferi acum? Trupul meu pătat de un păcat ce nu va mai putea fi șters vreodată? Nu merită așa ceva. Nu merită să-i fac una ca asta. Trebuie să mă obișnuiesc cu gândul că îmi este scris să îndur toate aceste momente, că nu voi mai pleca niciodată de aici.
Cât a trecut de când sunt aici? Nici eu nu știu. Am pierdut șirul zilelor petrecute în palatul de gheață al acestui monstru, în compania lui oribilă. Departe de orice urmă de umanitate.
ELLIOT
- Elliot, trebuie să te concentrezi, în numele lui Dumnezeu!, țipă Damon spre mine.
Ne aflăm într-o sală de ședință de la firma pe care eu și fratele meu o conducem în Dallas. Tresar, fiind trezit violent din gândurile mele. Oamenii de la masa rotundă se uită chiorâș la mine, așteptându-mi reacția. Îmi dreg glasul și privirea îmi cade pe mormanul de hârtii care așteaptă atenția mea.
- Despre ce este vorba?
- Despre niște noi achiziții care ar fi necesare. De exemplu, domnul Yumiroki și domnul Johnshon au o propunere pentru noi, și anume faptul că ne pot pune la dispoziție cea mai vastă colecție de avioane de mare viteză.
- Condițiile?, întreb scurt, cu glas dur.
- Toate sunt trecute în contractul pe care îl aveți în față, îmi răspunde unul dintre oamenii de afaceri.
- Am nevoie de timp să îl studiez. Vă voi contacta când iau o decizie.
Mă ridic și dau mâna cu fiecare dintre ei, apoi merg la Damon și îi șoptesc la ureche să se ocupe el în continuare de ei. Își scutură capul în semn de aprobare. Iau contractul și părăsesc camera, destinația fiind biroul meu comod. Nu am mai dormit bine de multe zile, de când a dispărut Rebecca. Gândurile mă distrug precum un foc ce nu poate fi stins, căci este deja mult prea extins. Nici nu știu la ce aș mai putea să mă aștept după atâta timp fără niciun semn din partea ei. Nu cred că ar fi capabilă să îmi facă așa ceva, așa că trebuie să se fi întâmplat ceva.
Mobilul se află pe birou, unde mi-a cerut Damon să îl las înainte de ședință. Susține că nu e sănătos pentru mine să stau atât de mult lipit de celular. Îl ridic și observ că am două apeluri nepreluate: Carter. Îl știu pe Carter de când eram amândoi copii, dar nu m-a sunat niciodată decât în cazul în care era ceva extrem de important. Având în vedere că tata face afaceri cu familia lui, doar cu el a ținut legătura, cu mine mai puțin. Ultima dată când ne-am văzut a fost în ziua nunții mele, când a venit să ne felicite pe mine și Rebecca pentru legătura permanentă pe care tocmai o creasem și pasul uriaș pe care îl făcusem în relația noastră.
Îl apelez înapoi. Un țârâit de aude de două ori, apoi răspunde. Glasul masculin îi răsună în difuzor.
