Dimineața veni cu pași repezi, găsindu-mă tot în fața geamului plângând în niște pijamale pe care reușisem să le găsesc printre mormanele de lenjerie provocatoare. Cum s-a ajuns aici?
Cum am ajuns în situația asta? Copiii mei, Elliot... i-am pierdut, i-am pierdut pentru totdeauna.
Ușa se deschise larg, izgonindu-mi toate gândurile. Mi-am îndreptat privirea spre ușă, ștergându-mi lacrimile.
Un bărbat de vreo 25 de ani, cu părul ciocolatiu ridicat și ochi albaștrii oceanici intră în cameră.
- Deci tu ești noua achiziție a lui Matteo. Bună alegere, zâmbește subtil și se așează pe pat. Eu sunt Eduard Ricci .
- Ricci?
- Da, Ricci. Sunt fratele lui Matteo.
- Oh, asta explică multe, exclam cu reticență. De ce ești aici?
- Vroiam să te cunosc. Uite, Rebecca, nu sunt dușmanul tău, poți avea încredere în mine.
- Ești fratele celui care m-a răpit, cum aș putea avea încredere în tine?
- Ei bine, eu și Matteo nu avem o relație prea bună. Încă de când eram mici nu ne-am suportat dar acum mai că nu ne dăm în cap. Încercăm să ne păstrăm la distanță unul de altul în majoritatea timpului astfel încât să nu îi rănim și pe cei care ne înconjoară în lupta noastră.
- Dar... de ce?
- Nu te privește, mi-o tăie el cu glasul dur.
Am tresărit la auzul vocii răstite. A închis ochii pentru puțin, parcă încercând să își înlăture din minte ceva dureros.
- Îmi pare rău că ți-am vorbit astfel. Nu îmi stă în caracter să mă comport așa cu o femeie.
Ușa se deschide brusc pentru a-mi înfățișa același bărbat care în urmă cu câteva ore amenința să îi ucidă pe toți cei la care am ținut vreodată. Maxilarul îi este încordat și are unul dintre pumni strânși, expresia relaxată de seara trecută fiind de mult dispărută. Se vede de la depărtare cum pupilele i-au înghițit aproape în totalitate irișii, privirea fiindu-i concentrată pe noi. Între sprâncene are o cută ce îi dă de gol starea de agitație.
- Eduard, te vreau la mine în birou în secunda următoare!
Cuvintele scuipate emanau resentimente pretutindeni în cameră. Un fior mi-a cuprins întreg trupul iar din instinct am dat un pas înapoi și am înghițit în gol. Dumnezeule, în ce colț de iad sunt blocată? Tensiunea dintre cei doi frați era evidentă, chiar dacă nu înțelegeam de ce.
Îmi aruncă o privire acidă și mie, apoi trântește ușa, urmându-și fratele care dispăruse deja din cameră.
Urăsc să stau într-un singur loc, urăsc să stau singură, urăsc toată treaba asta, îl urăsc pe Ricci !
Pășesc sfios spre ușă când pașii săi nu se mai aud. Apăs ușor pe clanță și inima îmi bate mai tare atunci când văd că nu sunt încuiată în încăpere de data aceasta. Ies în holul lung și încerc să îmi amintesc drumul spre ieșire pe care îl parcursesem în urmă cu mai puțin de douăzeci și patru de ore.
Nu mă grăbesc deși știu că ar putea apărea de oriunde subordonați ai lui Ricci. Nu vreau să fac gălăgie în speranța că nu ar observa evadarea mea. Trec prin fața mai multor uși, dar mă opresc atunci când aud voci din spatele uneia.
- Bastardo! , mârâi Matteo.
- Jignirea aia nu mă mai rănește de când eram în liceu, Matteo. Chiar crezi că dacă mă numești așa mă voi retrage pentru a suferi în intimitatea camerei mele? Am trecut de mult peste asta, frățioare!
