Cincizeci De Umbre Mai Târziu

Capitolul 19

   

        Mama, tata și Phoebe râd și mă tachinează de aproape cinci minute după încercarea mea nereușită de a cânta "La mulți ani!" la chitară. Mă imploră să cânt altceva, dar eu pufnesc și refuz. "Haide, cântă Twinkle, twinkle!" Râde Phoebe, iar eu îmi scutur capul puternic, lucru care îi face doar să râdă mai tare.

        Suntem întrerupți de ceea ce cred eu că este soneria. Sfinte Sisoe, unde suntem, într-o biserică? "Răspund eu."  Sar de pe canapea și mă îndrept către ușă. "Gail poate să răspundă." Strigă tata după mine. Mă întorc către el. Toată jumătatea sa superioară este orientată spre mine. Și se încruntă. Oh, nu. Am ruinat momentul de legătură familială! Dacă să facă mișto de oribilele mele abilități acustice se pune ca și o legătură familială. Rânjesc. "Nah. Mă duc eu." Spun ieșind pe ușă. 

        Fredonez melodia la mulți ani în timp ce merg către intrare. Ajung în holul principal și rotesc mânerul marii uși. Fredonatul mi se încheie nesigur în timp ce ajung la ultima notă. 

        Mulți ani... trăiască.

        Îl văd pe unchiul Ethan făcând cu mâna, iar mătușa Mia este în jurul brațul său. 

        Iar în fața lor, James.

         "Teddy! Hei, scumpule!" Mătușa Mia mă salută cu o îmbrățișare, iar eu o îmbrățișez înapoi. Este atât de energică. James trece pe lângă mine fără să spună nimic, iar unchiul Ethan îmi strânge ferm mâna și mă mângâie pe spate. "Hei, amice." Spune el într-o manieră prietenoasă. "Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de la ieșirea cu barca." Spune el, iar eu zâmbesc. "Minunat. Mă simt foarte bine până acum. Phoebe și cu mine recuperăm timpul cu tata, și partea cea mai bună, el și mama se înțeleg foarte bine." Îmi pun mâinile în buzunar în timp ce ne îndreptăm spre camera de muzică. 

        Mă întreabă tot felul de întrebări, ca și cum aș fii la un interviu, și ciudat, nu am nicio problemă cu asta. Mă simt destul de comod. 

        "Trebuie să fii fost dificil să trăiești într-o casă cu un singur părinte." Spune el, iar eu ridic din umeri. "Nu mi-am bătut prea mult capul cu asta niciodată. Știam că am un tată și știam și de ce nu e cu noi. Rar puneam întrebări despre asta. Poate că nu am vrut să o deranjez pe mama, sau poate că nu am vrut să știu mai multe. Până de curând, desigur." Chicotește.

        "Dar totuși." Continui eu. "Ca și copil, să ies de la școală și să-mi văd prietenii plecând cu tații lor de mână- asta m-a afectat uneori. Știi ce zic." Mă uit la el, iar el mă privește. "Înțeleg." Spune el.

        "Scumpule, nu îl mai bate la cap pe Teddy. Să știi că nu este pacientul tău!" Mătușa Mia apare de după colț. Ce! Pacient?! Capul mi se răsucește către el. "Hei!" Mârâi eu la el. Iar el chicotește rușinat. La naiba! Am uitat că este psiholog! Nu am probleme! Iar eu care credeam că încearcă să mă cunoască. Adică, o face, dar într-o manieră cu diagnostice. Iisuse. 

        Ajungem, iar Phoebe este cufundată într-o conversație cu James în capătul celălalt al camerei. El are mâinile încrucișate la piept și dă din cap aprobator în timp ce analizează cuvintele ei. Mă întreb despre ce vorbesc. Mătușa Mia este toată peste tata, iar mama vorbește cu unchiul Ethan. Fac pariu că îi pune și ei un diagnostic. "Poate. Ei bine, da, cred. Eu vreau doar-"

        "Hei, mami. Nu-i așa că unchiul Ethan este un psiholog grozav?" Mă bag eu în discuția lor. Își înclină capul spre mine apoi înțelege. Mă întorc către unchiul Ethan cu un rânjet. Se încruntă la mine.