Cincizeci De Umbre Mai Târziu

Capitolul 31

Tastez cu putere codul, iar porțile se deschid încet. Ard din cauza unei furii necunoscute în timp ce încep să alerg. La naiba! Asta este exact ce nu îmi doream. Alerg din ce în ce mai repede pe alee. Cu cât o să fiu mai departe, cu atât o să mă simt mai bine, mă mint eu singur. Confruntarea nu a fost în agenda mea, dar nu e cale de întoarcere. Când îmi găsesc ritmul încet, derulez în minte scena și găsesc milioane de posibilități și ar fii putut să iasă mai bine. Văd fața mamei. Era extrem de rănită. Mi-am făcut mama să plângă pentru ultima oară. Iisuse, care-i problema mea? Îndepărtez vina. Ar fi trebuit să se aștepte la asta. Amândoi. Nebunii.

Alerg pe bulevardul abrupt unde copii mai mici decât mine se joacă fotbal și se fugăresc unul pe altul fără nicio grijă. Îi învidiez. Pentru că așa era și viața mea în urmă cu mai puțin de două luni. Încă îmi amintesc planul pe care îl aveam pentru vara asta- să dorm toată ziua.

De ce te plângi atâta, Theodore? Totul e din vina ta. Efectul ăsta de domino complex și haotic a început de gând l-ai bătut pe Kurt. Ți-ai luat telefonul în Seattle. Te-ai dus să-l cauți pe bătrânul tău tătic. Tu. E numai vina ta. Ți-ai făcut-o singur.

Alerg mai repede.

Înainte să-mi dau seama în centrul Seattle-ului. Este o după-amiază de miercuri algomerată, plină cu secretare care aleargă după prânzul șefului lor, grupulețe de femei îngropate în sacoși colorate, turiști, familii, prieteni, și apoi mai sunt și eu care gâfâi. Picături de transpirație îmi stau pe sprâncene, intrându-mi din când în când în ochi, usturând ca naiba. Încetinesc când ajung pe trotuar.

Îmi recapăt suflul în timp ce merg pe străzile aglomerate și îmi scot căștile ca să fiu atent cum trec strada. Îmi aduc aminte prima dată când am pășit în orașul ăsta. Cu mama. Doamne, mama. Adânc în sufletul meu, îmi doresc să nu fi spus aia niciodată. Dar, într-un fel mă bucur că m-a auzit. Sunt prins între două emoții. Se luptă înverșunat pe mine, sfâșiiându-mă făcând asta. Este vina lor, chiar dacă mă simt eu vinovat. Îi iubesc, dar îi disprețuiesc atât de mult în momentul de față. Iisuse.

Îmi verific palma pentru adresă.

Fir-ar să fie.

Este doar o pată albastră.

Pentru nu știu eu cât timp, mi-am tot șters transpirația de pe frunte- cu mâna pe care era și adresa. Asta îmi mai trebuia. Să mă pierd. Mă uit de jur împrejur pe stradă când îmi scot telefonul. O să verific pe Google Maps, poate că nu sunt atât de departe de casă. Mă așez pe o bancă dintr-o stație de autobuz în timp ce aștept să se încarce hărțile, și simt același sentiment familiar de ochi care mă ard cu privirea lor.

Mă întorc încet spre dreapta, unde două fete, cam de douăzeci de ani, șușotesc și mă privesc. Observă că mă uit spre ele și zâmbesc cu o urmă de roșeață în obraji. "Vă pot ajuta cu ceva?" Pufnesc eu, iar zâmbetul le piere. Nu am chef de asta.

Autobuzul apare, iar ele urcă repede în el, pufnid. Îmi dau ochii peste azi.

Gps-ul s-a încărcat și măresc pe strada pe care mă aflu. 1920 4th Street Avenue. Stai puțin. Pe hartă, un titlu care este scris în apropierea străzii îmi atrage atenția. Îmi sună cunoscut. "Escala?" Citesc eu cu voce tare. Mă întorc și văd o clădire impunătoare în spatele meu, exact cu numele ăsta. Unde am mai auzit eu numele ăsta?

Stau încă pe bancă și încerc să-mi amintesc. Știu că am auzit de Escala, doar că nu știu de la cine și de ce. Mi-a spus mama? James, sau poate tata?

Stai.

"Sophie are și ea o mică avere a ei din cariera de modeling... Tatăl ei nu a fost de acord că îi dăruiesc apartamentul, deci i l-am vândut... Într-o clădire numită Escala."