„Asta e, iubito. Cheamă pe acel Dumnezeu atotputernic pe care-l iubești atât de mult."
Perspectiva lui Harry
Duminică.
Astăzi a fost duminică.
Astăzi a fost ziua sfântă a lui Hristos și singurul lucru care mi se repetă în minte este gura caldă și moale a Stellei care îmi face cel mai bun oral posibil.
La dracu. La naiba - ah, la naiba.
Cum de am fost atât de ușor manipulat de ceva atât de interzis religiei mele? Nu am făcut altceva decât să mă supăr din cauza a cât de repede am fost să arunc complet legătura puternică pe care o aveam cândva cu Dumnezeu. Părinții mei mi-au spus mereu atunci când eram copil că o conexiune puternică cu El nu va face decât să-ți facă viața mai împlinită. Credința ta nu numai că te va face o persoană mai bună, dar îi va asigura sufletului un loc în Rai după moarte.
Indiferent dacă alții sunt sau nu credincioși religiei doar pentru acel sentiment de reasigurare, nu contează. Păcatul este într-adevăr păcat.
Mă privesc în oglindă, fiind îmbrăcat în niște pantaloni largi cu un nasture alb și legați cu o curea neagră de piele. Mintea mea se întoarce apoi la amintirea degetelor mici și delicate ale Stellei care mi-au scos cureaua. Încerca cu asprime să îmi îndepărteze pantalonii... nu, oprește-te!
Mi-am scuturat capul, încercând să îndepărtez gândurile păcătoase, în timp ce citeam o rugăciune din nou si din nou.
''În numele Tatălui, și al Fiului, și al sfântului Duh. Ultima rugăciune pe care am făcut-o a fost acum o lună, iar astea sunt păcatele mele. Tată, am căzut din nefericire într-un păcat mare - adulterul. Nu mi-am pierdut complet puritatea, însă deja simt cum o parte s-a scurs din mine. Și te rog, iartă-mă, Tată pentru că mă simt ca și cum aș mai face greșeala aceasta. Ceva a fost evocat în mine și nu sunt sigur că am vrut să mă împotrivesc. S-ar putea ca acesta să fie testul meu. Adevăratul meu test de credință, dar cred că ar trebui să descopăr singur asta.''
Am citit si am recitit această rugăciune de mai bine de cincisprezece ori și încă mă simțeam la fel de jenat ca prima dată. Nu rușinat de mine, ci de ceea ce ar putea crede biserica despre mine. Dar adevărata întrebare este - ce cred eu despre mine?
Oare chiar ar trebui să îmi cer scuze pentru ceva ce nu s-a simțit...rău?
„Harold, nu avem toată ziua la dispoziție! Trebuie să plecăm dacă vrem să prindem locuri bune!" Mi-am auzit mama urlând de la baza scărilor. Am mototolit foaia cu rugăciunea de mai devreme și am aruncat-o în buzunar, coborând.
A durat cam zece minute să ajungem la catedrala unde urma să ne petrecem toată dimineața. Am ajuns devreme, părinții mei fiind obișnuiți cu programul acesta. Mai erau prezenți câțiva oameni mai în vârstă și niște oameni care lucrau acolo. Îl văd pe preot în altar, instalându-și podiumul pentru prelegerea de astăzi.
În următoarea oră, oamenii încep încet să umple biserica. Sunt niște oameni noi care își găsesc drumul în biserică, dar în principal aceiași oameni pe care i-am văzut aici de când m-am născut. Deși tocmai ne mutasem în zonă, frecventasem această biserică duminică de duminică. Chiar dacă părinții mei îmi spun altceva și spun că sediul de lucru al tatălui meu se mutase în același oraș în care biserica noastră se afla, era destul de convenabil.
Așa că, deși jură că mutarea nu a fost altceva decât legată de muncă, simt că a avut mult mai mult de-a face cu biserica noastră decât ar dori ei să recunoască.
Eu și cu părinții mei am salutat câțiva oameni, printre care și pe domnul si doamna Branson -un cuplu în vârsta de oameni minunați- si Debra si Todd Tennirch -un cuplu care îmi amintește în totalitate de părinții mei.
I-am salutat in timp ce catedrala devenea tot mai aglomerata. Toți au pus aceleași întrebări.
Cum e la școală? Grozav. Cum merge baseball-ul? Destul de bine. Cum îți plac noii tăi prieteni? Toate sunt foarte drăguțe. Mai ai o iubită?
Măi, măi, măi, asta a fost o întrebare la care am răspuns cu un simplu nu.
Repetarea acestor răspunsuri la diferiți oameni de fiecare dată a devenit extrem de enervantă și plictisitoare. Acum se apropia ora 10:30, ceea ce însemna că predica urma să înceapă în curând. Oamenii care se înghesuiau pe holurile bisericii și-au găsit drumul spre șirurile de bănci care dădeau spre altarul preotului, unde preotul stătea alături de o trupă pentru a cânta imnuri.
Tocmai când preotul era pe cale să înceapă predica, s-au deschis ușile care fuseseră anterior închise pentru slujbă. Privirea tuturor s-a îndreptat către persoana care a provocat întreruperea prematură.
Când m-am întors să văd cine era, puteam să jur că gura mea s-a deschis atât de larg încât bărbia putea atinge podeaua. Acolo era Stella, îmbrăcata într-o rochie florală care cu siguranță nu era prea potrivită pentru acest cadru, însă știu care îi sunt scopurile. Stella nu e genul care să vină la biserică și să facă toate astea.
Deci, de ce dracului este ea în biserică, mai exact în biserica mea? Mama mea, care stătea chiar lângă mine, și-a mutat privirea de la Stella la mine. „Iți vine să crezi? Ne aflăm în casa Domnului, iar ea intră pur și simplu. Nu doar că a întrerupt slujba, dar mai e și îmbrăcată de parcă trăiește pe străzi.'' A spus mama cu asprime. ''Mă bucur că tu nu te asociezi cu persoanele ca ea, Harold."
Oh, dacă ai ști tu, mamă.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
